Popor mic, dar plângăcios
De două zile încoace plâng televiziunile de știri și ne îndeamnă și pe noi să înmuiem batistele pe motiv că ambulanțele pline cu gravide se blochează în nămeți. Băi, nene, băi, da' ne-am ajuns, zău așa. Ce, o fi așa nasol să naști în mașină? Acum 2010 ani o domnișoară a născut într-un grajd, iar ăla micu a ajuns ditamai celebritatea. Atunci de ce nu s-a mai plâns nimeni?
Cât de greu trece timpul pe încălzirea asta globală
Pe 6 ianuarie mă duc liniștit și extrem de relaxat să-mi fac un nou card la ING. Hârtii puține, solicitudine maximă, căldură în sediu, ce mai toate condițiile pentru o relație client-bancă plină de succes. Cu o privire plină de profesionalism, angajatul model al băncii îmi spune că în maxim 4 zile lucrătoare voi primi acasă codul PIN al noului meu card. L-am primit abia ieri, 7 februarie.
Pentru că nu pun la îndoială corectitudinea și promptitudinea unei bănci atât de mari, îmi dau seama că între 6 ianuarie și 7 februarie au trecut fix 4 (patru) zile lucrătoare. Ceea ce înseamnă că, deși am muncit o lună întreagă, voi fi plătit doar pentru 4 zile. Partea care mă consolează e că și ăia de la bancă vor fi plătiți la fel, nu?
Rachetele iraniene nu pot fi depistate!
Nici n-a apucat bine Băsescu să anunțe că intrăm cu arme și bagaje în scutul antirachetă, că a și venit replica de la Mahmoud Ahmadinejad: "Rachetele iraneine sunt imposibil de interceptat!".
Cică iranienii au dezvoltat niște tehnologii laser atât e performante, încât nici o altă țară din lume nu mai știe să facă ce fac laserele lor. Mai mult, tocmai au inaugurat linia de producție a unor rachete care pot să doboare cu maxim succes ținte care zboară la viteză mică și altitudini reduse. Cam așa cum zburau avioanele fraților Wright, Vuia II și așa mai departe.
Ca de obicei, probabil că adevărul este pe undeva pe la mijloc. Adică Iranul are niște sisteme laser deosebit de precise și performante, dar la fel de probabil că acestea au dimensiunile unor autobuze de 60 de locuri. Rachetele care poartă aceste sisteme sunt, prin urmare, doar ceva mai mici decât Empire State Building. Greu de depistat, așadar, de către sateliții lui Obama, dar vizibile cu ochiul liber chiar și pentru marinarii cu cataractă din paza de coastă a României.
Totuși, parcă văd declarații politice în plenul parlamentului de la oameni de bine care n-au înțeles nici până în ziua de azi că iranienii sunt mari iubitori de farsi încă din născare.
Cum s-o mierlești pe trecerea de pietoni
Vineri seară mă îndreptam spre casă alături de Irinel, colegul meu, și de Gabi, avocatul frate cu ziariștii. Irinel, impetuos dar disciplinat, ne îndeamnă să traversăm strada. Evident, pe trecerea de pietoni. Ne asigurăm, cuminți, și pășim agale pe zebră. Un Smart simpatic încetinește și frânează cu vreo 6-7 metri înainte de trecrea de pietoni. Până să ajungem pe partea cealaltă a străzii, un imbecil ciufulit după ultimul răcnet metrosexualistic vine tare cu un Clio Symbol. Într-un târziu, prin aburii etnobotanici care-i umpleau mașina, vede Smart-ul. Frânează. se apropie de Smart. Încearcă să-l evite și trage dreapta de volan. Reușește să-l evite. Nu ratează, însă, copacul care avea cam grosimea Smartului. Impact brusc și brutal. Airbagurile funcționează impecabil, iar etnobotanicii metrosexuali își strivesc frezele de dânsele. Prostănacul de la volan coboară șchiopătând și începe să urle la șoferul Smartului: "Băăă, de ce dracu ai oprit atât de brusc?". M-a pufnit râsul. Era ca și cum ai fi urlat la un melc "Băă, ce dracu alergi așa?".
În fine. Noi am scăpat teferi, Smartul n-a avut nicio zgârietură, iar din Symbol n-a fost nimeni rănit, excepție făcând frezele papagalilor. Mașina, însă, e praf și sper că metrosexualul care se credea Hamilton să-și ia de la ta'su o bătaie pe cinste, plus interdicția de a mai trage îngrășăminte pe nas măcar până i se repară cașcarabeta.
Foto: Gabriel Stelea
Mă tutuiți? Te tutuiesc!
Am început să lucrez în presă la 15 ani. Tot atunci am început să fiu trimis pe teren. Întâi după țigări, apoi după informații. Ani buni de zile fața de minor inocent mi-a prins bine. Nu de puține ori am auzit "Lasă, mă, că e mic, ce dracu' să înțeleagă ăsta?". Dar niciodată nu am lăsat pe nimeni să-mi spună "tu" așa, aprioric.
Eu, unul, nu-mi permit să tutuiesc niciun vânzător. Nici măcar unul. Nu spun "Dă-mi!", ci "Vă rog, puteți să-mi dați...?". Dincolo de politețea pe care ar fi trebuit, la o adică, să o deprindem mai toți atunci când am frecat-o pe-acasă 7 ani (primii), mi se pare elementar să nu tutuiești așa, la întâmplare, primul venit. Nu știi dacă la șaormăria din colț nu vinde vreun profesor universtiatr doctor inginer etc șamad.
Așadar, eu nu tutuiesc din prima pe nimeni. Se spune că "francezii sunt atât de ploiticoși încât vorbesc la plural chiar și cu propria vacă". Sunt fidel originilor mele și duc și mai departe obiceiurile strămoșești: eu vorbesc la plural și cu boii. Dar numai până în momentul în care încep să mă tutuiască.
După ce m-ați tutuit prima dată, totul e mult mai simplu. Înseamnă că am acordul tău pentru a te tutui, de asemeni, pe tine, te. Oricum te-ar chema și oricine ai fi. În plus, a-mi spune "domnul Patrick" nu ajută.