Tabula rasa
Azi am fost supus, de către colegul Nic, unui tir furibund peste tranșeea numită colegul Channel. Că hâr, că mâr, că una, că alta că presa e plină de oameni care n-ar fi ajuns acolo dacă părinții lor n-ar fi fost ba aia, ba, pe alocuri, ailaltă. Și că blogerii sug. (Ca o paranteză, prin forța împrejurărilor, Nic, el însuși, este bloger:).
Si am zis că, de dragul lui Nic, aș putea face un exercițiu. Nu știu cât ar fi el de util pentru umanitate, dar pe mine m-ar dezmorți puțin. Să spunem că, în maxim două luni, aș putea să alcătuiesc două portrete de bolgeri: unul în vârful piramidei, celălalt prin subsolurile ei. V-ar interesa? Că, deși o fac oricum, îmi pasă și de publicul țintă.
Umil omagiu, la plecarea unei stele
Prinosul meu de recunoștință și umilul meu omagiu aduse unei mari vedete de televiziune, acum, că tot a plecat de pe sticlă.
Andreea?
(din Săptămâna Financiară, 2008, 29 august)
În anii ’70 s-au făcut Andreele. Au fost, ca să spun ceva, niste ani buni pentru mass-media din România, marcându-ne definitiv felul de a interpreta realităţile înconjurătoare, informaţia si emoţiile. De la fatidicul „Bună seara, Bucuresti, bună seara, România!“, rostit pe 1 Decembrie 1995, numele Andreea a devenit sinonim cu televiziunea-spectacol. Fie că este vorba de Esca, Marin, Raicu sau cine-mi mai scapă pe moment, Andreea a devenit om de legătură între reporterii din teren si telespectatori, între necazurile ţării si alinările de moment, între stirile sângeroase si dumicaţii de la ora 5, între Tudor Chirilă si tabloide.
Pentru spaţiul carpato-danubiano-pontic, Andreea nu este doar un nume, ci si un mod de a face presă. Cu zâmbetul pe buze si casca în urechi, cu texte scrise deseori de alţii, cu prompterul în ochi si cerul înstelat deasupra capului. O presă superficială, unde zâmbetul si coafura contează mai mult decât calitatea informaţiei. Un mod de a face presă în care intonaţia si inflexiunile vocii ţin locul documentării, iar machiajul înlocuieste cu succes cultura generală. Nici măcar una dintre vedetele ce poartă numele Andreea nu are vreo vină pentru ceea ce au ajuns să reprezinte în ochii aspiranţilor la legitimaţia de jurnalist. Cu excepţia Andreei Marin, care crede în continuare că a fi ziarist înseamnă a dansa pe pantofi cu toc cui si a-ţi piţigăi vocea când anunţi că ai făcut rost de un bilet de avion, celelalte Andreea au dovedit până acum o oarecare reţinere în a se revendica de la Brunea-Fox, Woodward sau Bernstein.
Până mai ieri, când o nouă stea s-a ridicat pe cerul înnourat al presei vizuale de pe la noi. Doaaaamnelor si doooomnilor, stimaaaaţi telespectatooori, faaaceţi loooc: vine tare din spate Andreeaaaaa Creţulescuuuuu! (Aplauze, urale, băsti trântite de pământ.) În interviurile piaristice, doamna Creţulescu spune că face presă de 15 ani (mai exact din 1994; ce mai contează un an în plus sau în minus când e vorba de o cifră rotundă?!). 14-15 ani pierduţi aiurea, as putea spune, căci, desi se spune că jurnalismul este o meserie care mai mult se fură decât se învaţă, mai contează si de la cine furi. Dacă te dezvolţi la umbra lui Tatulici, dar avându-l drept model pe Valentin Stan, ai toate sansele să ajungi moderator al unei emisiuni în care tu si doar tu stii care sunt adevărul, calea si viaţa. Făcând parte din valul de staruri TV care cred că lumea începe si se sfârseste odată cu apariţia si dispariţia lor de pe ecran, Andreea Creţulescu îmbogăţeste panoplia Andreelor naţionale, alăturând zulufilor si fondului de ten o obrăznicie suverană, nejustificată de nimic. Nici măcar de faptul că nu stie deseori despre ce vorbeste. Poate că, în 2008, arţagul pare suficient pentru a garanta succesul. Si, totusi, dacă e să vorbim despre jurnalism, permiteţi-mi să parafrazez o zicere a reporterilor secolului trecut: „Andreea, n-ai nicio legătură!“.
Petromogulul, aurul negru si amarastenii
Într-un videochat reușit, mogulul Dinu Patriciu spune ca, citez: "Nu cred că trebuie să dăm rușilor robinetul.". Așa e, coane Costache, așa e. Să-l dăm direct la kazahi, că ăia plătesc mai bine.
Punctdocx
Microsoft este o mare companie care, ca și P&G, lansează anual zeci, sute, mii de produse, update-uri îmbunătățiri. Una dintre îmbunătățirile lor datează din 2007, mai precis de la word-ul din 2007 și se cheamă tipul de document ".docx". Teoretic, această extensie îți arată că documentul respectiv înghite standarde open XML, orice naiba or fi însemnând astea.
Sincer, pe mine nu mă interesează. Un document de word este, la urma urmei, un document de word. Mă aștept ca cineva care îmi trimite un astfel de document să pună în el texte. Iar textele nu au treabă cu standardele XML, fie ele închise sau deschise. ".docx" a fost dezvoltat pentru MS Office 2007 și, probabil, pentru versiunile ulterioare. Să fie sănătos, dar vreau să anunț Microsoft că, din cauza lor și a complicăciunilor pe care le promovează, câțiva oameni s-ar putea să-și fi ratat cariera, căci scenariile pe care le-au trimis la HF erau salvate ".docx". Iar eu nu le pot vedea.
Cum nu e vina lor, îi voi ruga să le retrimită salvate într-un format decent. Ceea ce nu reduce vinovăția MS de a încerca să facă oamenii dependenți de produsele și subprodusele lor.
Da’ Pivnita Razesului nu aveti?
Mă plimbam sâmbătă prin Carrefour. La raionul de băuturi alcoolice, un el și o ea, între 25 și 30 de ani, educație superioară, venituri medii spre high, caută cu înfrigurare pe rafturile cu vinuri. După câteva minute, el se enervează și se îndreaptă spre supraveghetorul de raion: "Nu vă supărați, dar Pivnița Răzeșului nu aveți?". Supraveghetorul, cu un aer de mare oenolog, se scarpină în barbă și, după ce aruncă un ochi pe deasupra rafturilor spune sec: "Cred că tocmai s-a terminat. Erau ultimele sticle. Da' sigur aducem săptămâna viitoare!".
Mi s-a luminat ziua și, simultan, sfârșitul de săptămână. Căci gama de vinuri "Pivnița Răzeșului" nu există. Exsită doar o reclamă falsă, făcută de HappyFish, la un produs ce poartă acest nume doar pe packshot, nu și în viața reală.
Mă întreb, acum, dacă cei doi nu erau cumva cititori ai blogului unui detepist retardat, căci numai printre cititorii lui am văzut oameni care să fi crezut în existența produslui. Ba mai aveau puțin și îmi spuneau că-i păcat de așa vin bun să aibă o reclamă atât de proastă.