Povestea începuturilor Tabu
Tabu este, încă, o revistă glossy cu priză la un anumit public de gen. N-a fost niciodată o revistă proastă, iar, dacă agreezi genul feminist agresiv, putea chiar să ți se pară o deschzătoare de drumuri în materie, cel puțin pe piața românească.
Puțini, însă, pot sau vor să-și amintească începuturile acestei reviste. Se făcea că, la un momentdat, unei echipe de juniori (la acea vreme) de la Academia Cațavencu li s-a dat drept temă de lucru încercarea de restructurare conceptuală a revistei. După aproximativ două luni de muncă (poate mai mult, poate mai puțin) Dragoș Mușat, Marius Borțea și ceilalți care mai făceau parte din echipă au venit cu un proiect. Dar nu era proiectul unei noi "Academia Cațavencu", ci proiectul unei reviste glossy destinată femeilor. Un soi de Cademia Cațavencu cu public exclusiv feminin. Titlul propus era "Lupeasca". Proiectul, mockup-ul și prezentarea au rămas la câțiva factori de decizie care l-au luat la puricat. După ceva vreme a apărut parteneriatul cu Media Pro concretizat în revista "Tabu", condusă de Alice Năstase și Simona Catrina. Chiar dacă în revistă se găseau multe dintre ideile echipei care gândise "Lupeasca", băieților nu li s-a spus nici mulțumesc. Mai mult, atunci când au încercat, timid, să ceară recunoaștere, li s-a spus că sunt niște nepricepuți care habar n-au cum se face o revistă. Așa, în linii mari, a apărut o revistă foarte trendy, dar pentru care nimeni nu s-ar zbate să dea o mană de ajutor pentru a o salva de la faliment. Păcat. "Lupeasca", măcar, ar fi fost un titlu îndrăzneț.
Privatizarea la privați
Pare un paradox, dar mi-am dat seama că există privatizare și în rândul companiilor private. Astăzi, ne vom opri atenția asupra cazului diviziei de LifeStyle a grupului Realitatea-Catavencu.
Atunci când a apărut acest grup de media, Realitatea aducea o televiziune de nișă și o groază de bani de aruncat pe fereastră. Academia Cațavencu aducea un mic trust construit în jurul unui săptămânal de moravuri grele.
Din zestrea AC făceau parte: Academia Cațavencu (pe vremuri, cel mai vândut săptămânal românesc), Aventuri la pescuit, Bucătăria pentru toți, B-24-FUN, Super Bebe, Tabu, Idei în dialog, Investiții și profit, Cotidianul. Plus Radio Guerrilla. Nu era chiar de colo. Multe dintre entitățile grupului AC erau profitabile. Câteva dintre ele, însă, erau adevarate găuri negre, în care se ducea maimult decât profitul pe care îl puteau scoate celelalte publicații. De aceea s-a și petrecut vânzarea către Sorin Ovidiu Vântu.
Din momentul intrării în gașca spărgătorilor de bani fără remușcări, performanțele publicațiilor care făceau profit s-au pierdut într-o morișcă managerială și căpușardă din care nu s-a mai putu ieși nici până în ziua de azi. Vremurile în care doar Academia Catavencu, avand o echipă de 18 oameni (cu tot cu dtp, administratie si Maria Stoica), scotea profit de 80-90.000 de dolari pe an au apus brusc. Echipa a devenit împovărătoare și nu neapărat mai bună. La fel s-a întâmplat și cu celelate proiecte. Au apărut departamente și funcții noi. Oameni cu titulaturi pompoase, salarii pe măsură și performanțe invers proporționale.
Astîzi, când acționarii inițiali ai AC și-au primit ultimii bani, Vântu s-a hotarât să le vândă înapoi revistele din divizia LiveStyle. La cum îl știu eu pe Vântu, pentru prețuri modice. Cel mai câștigat din această afacere este Sorin Vulpe, manager al diviziei LiveStyle, care va deveni un soi de proprietar la cel puțin o revistă profitabilă, la a cărei creștere n-a avut nici măcar cea mai mică contribuție. Ma mult, Sorin este cel care a reușit să privatizeze ceva ce, înaninte de a merge prost la Vantu, mergea bine la AC. Iarăși, fără ajutorul lui. Dacă Sorin Vulpe nu ar fi fost prea tânăr în 1989, astăzi ar fi putu fi un milionar cinstit: ar fi ajuns manager al unei întreprinderi de stat, ar fi falimentat-o și, apoi, ar fi preluat-o ca investitor startegic, pe nimic. Way to go, my friends!
LE: Am vorbit cu Marius Borțea, redactorul-sef a Academiei Catavencu. El mi-a spus că revista a avut profit anul trecut, și încă un profit consistent. Și că echipa nu este chiar așa de mare și că ar fi mai talentată decât echipa inițială. Asta cu talentul este, evident, o apreciere subiectivă a fiecăruia dintre noi și mi se pare normal ca Marius să-și apere colegii. Eu, când vorbeam de echipă mă refeream n la oamenii care scriu ci la gașca de atârnache ce nu știu nici măcar unde lucrează. Dacă în urmă cu 15 ani ne umflam caseta edacțională cu Viceversa și Hânc-un cal, cei doi trăpași de la Ploiești, astăzi nu mai loc să arunci un ac de directori de vânzări, marketing specialiști și așa mai departe.
De fapt, cum sunt incompetenții adevărați
Ca un bonus la postul anterior, pot spune că un adevărat incompetent nu este acela care ascunde rahatul sub preș. Nici vorbă. Ăla este un impostor în ale incompetenței. Un incompetent adevărat ascunde preșul sub rahat și pretinde că nu a exsitat niciodată un preș. Hough.
Slăvit fie numele tău, incompetență!
Sunt, de ce să nu recunosc, un admirator al incompetenților. Nu al tuturor, ci al celor care, având atribuții clare, deadline-uri ferme și sarcini bine conturate tot mai găsesc puterea să se scoată, dând vina pe oricine altcineva decât ei înșiși. Este eterna problemă a tranzitivului românesc. Știți bancul cu cele două bile, aia care "s-a" stricat și aia care "s-a" pierdut. Așa se întâmplă aici, la porțile Orientului: totul ia formă de verbe tranzitive. Lucruile "se" strică, nu le strică cineva. Lucrurile "se" fură, nu le fură cineva și așa mai departe. Incompetentul, hoțul, impostorul, toți se ascund în spatele unui anonimat binecuvântat. Nu e treaba nimănui să facă un anume lucru, dar, dacă iese bine totți se bat cu pumnul în piept și vor decorații. Dacă ceva merge prost, toată lumea era în concediu, avea grijă de copil sau era în pauza de masă. (Ce, nici în pauză de masă nu mai poți să mergi în țara asta fără să ți se reproșeze?). Așa cum nimeni nu știe să spună "Bravo, bă!" când ai făcut ceva bine, tot așa nimeni nu are coaie să spună "Am greșit, e vina mea.". O țară mișto, unde responsabilitatea nu se învață la școală, iar fuga de responsabilitate e sport național. Mai stau puțin, mă mai disterz pe-aici și, când s-o mai încălzi, încep să studiez serios ofertele de joburi din Provence.
Iată ce pot face patru mâini dibace
Tudor a avut ideea, Madi a simțit potențialul și a început să scrie replică după replică. În mai puțin de jumătate de zi aveam în fața ochilor textul scris. Cap-coadă. În încă o jumătate de zi aveam (noi, HappyFish) filmarea gata.
Cum, cine, ce, de ce, de unde? Nu putem spune cu exactitate. Cert este că această combinație magică a dus la realizarea celui mai vizionat film de pe HappyFish ever. Felicitări Tudor, felicitări Madi! Țineți sus munca bună! (serios, cum se traduce "Keep up the good work"?).
Urmează, luni, episodul doi, cu oameni din blogosferă. Cu singura diferenta că am scăpat, din lipsă de buget, la cameră și sunet. Să-mi fie iertat.