Crin
Acum aproape 20 de ani începea să facă politcă. Acum aproape 18 ani începea să apară alături de Radu Câmpeanu, Dinu Patriciu, Horia Rusu, Viorel Cataramă sau cine Dumnezeu mai era prin PNL și prin multiplele sale aripi. Era o speranță a liberalilor. Varujan Voganian îl descria încă înainte de 1996 drept o speranță a politicii românești în general. Era tânăr, avea părul lung, vorbea coerent și frumos. Probabil că Vosganian știa mai bine ce are și în cap.
A ajuns chiar și ministru. Al Tineretului și Sportului. N-a strălucit, căci acolo n-a strălucit niciun ministru, dar a fost, de departe, mult mai onest decât mulți alții care s-au perindat prin scaunul acela.
Apoi s-a întâmplat ceva cu el și a dispărut din viața publică. Prin mârlănia lui Băsescu ați aflat și dumneavoastră ce i s-a întâmplat. S-a retras, oarecum. A fost, în continuare, parlamentar. Dar nu se prea ducea pe la ședințe. Ioan T Morar bate monedă pe acest lucru. Eu n-aș face-o. Atunci când nu era în Parlament pentru a participa alături de colegii lui din toate partidele la vreo nouă șolticărie îl puteai găsi, cel mai ades, în Cișmigiu, plimbându-și fetița. Poate e mult spus "plimbându-și", căci mai mult ea îl plimba pe el de la un tobogan la altul, de la un leagăn la altul. Cu o privire pierdută și cu un chip extrem de trist pe care nu amintirea gloriasă a țării se citea, Crin Antonescu se lăsa tras înainte de către copilul lui.
Poate asta l-a și determinat să revină în politică. Poate asta l-a adus înapoi printre cei vii: gândul la copilul lui și, poate, la alți copii asemeni, pentru care a presupus că are o viziune.
Poate. Dar atunci când s-a întors nu era deloc omul unei viziuni clare ci era mânat de o ură care nu de multe ori i-a încețoșat atât privirea, cât și gândirea. Ură irațională, ură viscerală, ură în stare pură. A urât tot ce-i stătea în cale, tot ce-l împiedica să facă el o Românie mai bună, așa cum și-o imagina el. Discursul lui, programul lui, viziunea lui din ultimii ani pe asta sunt clădite: pe ură.
Crede-mă, domnule Antonescu: mă bucur sincer că n-ai câștigat alegerile. Poate, dacă mai reziști, mai candidezi peste cinci ani. Dar, până atunci, trezește-te, te rog, căci pe ură nu poți construi nici viitorul și nici măcar un vis. Cel mult, dacă vei fi vreodată ales, un lung și greu coșmar.
PS: Oricât de grea ar fi fost viața pentru oricare dintre noi, în ultimii ani, nici Geoană și nici băsescu nu or să îi aducă înapoi pe cei dragi pe care i-am pierdut în perioada asta, domnule Antonescu.
MIneriada bunului-simț
(preluat din Săptămâna Financiară, unde tot eu l-am scris)
În 1990, dacă îndrăzneai să ai altă opinie decât Ion Iliescu riscai să fii bătut pe stradă, băgat în maşina poliţiei şi dus la Măgurele. Nu râdeţi de mine, căci nu este ficţiune, ci o înşiruire sumară a unor fapte ce s-au întâmplat aievea. Repet, în 1990, în iunie. 13-15 iunie, când mii de mineri au năvălit în Bucureşti pentru a-i stâlci în bătaie pe cei care îndrăzneau să aibă alte păreri decât omul care, spuneau ei, le mărise salariile.
Ultima dată când am verificat calendarul eram în 2009. Un an cu totul diferit, dintr-un secol cu totul diferit. Cel puţin aparent. Căci, în realitate, avem tendinţa de a ne întoarce mult în timp. Relaxarea, inteligenţa, rafinamentul intelectual rămân, chiar şi în secolul 21, nişte utopii. Dacă îţi permiţi să ai opinii, dacă încerci să le argumentezi, dacă îţi permiţi să fii pasional şi, mai ales, dacă încerci să explici cuiva că nu toată lumea trebuie să aprecieze aceleaşi lucruri rişti foarte mult. Aproape la fel de mult ca şi cei care stăteau în Piaţa Universităţii, cântau şi făceau bancuri pe seama adversarilor, într-o formă de protest copiată peste ani de sârbi, ucraineni, georgieni etc. Nimeni nu-şi imagina atunci că, într-o ţară liberă, democratică, poţi lua un târnăcop în gură pentru simplul fapt că gândeşti altfel şi vrei altceva decât vecinul de palier. Şi, chiar dacă nimeni nu-şi imagina şi nu credea că aceste lucruri ar fi posibile, ele s-au întâmplat, speriind o lume întreagă. Sute de mii de români au plecat atunci din ţară, fugind de o barbarie descendentă direct din cavernele epocii de piatră. Poate că şi acum acei români spală vase sau curăţă closete prin ţările Occidentului. Poate. Dar sunt liberi.
Astăzi, la 19 ani, 4 luni şi câteva zile de la acele evenimente, în jurul nostru se lasă uşor-uşor o pâclă ce se aşterne mâzgos pe creierele oamenilor. Anul 1990 a fost uitat, negat, împins în negura istoriei. Dacă îndrăzneşti, în 2009, să gândeşti şi să spui lucruri care nu sunt identice cu cele scrise în fişa postului celui cu care vorbeşti, înseamnă neapărat că te-a plătit cineva sau că eşti parte a unei conspiraţii. Oameni pe care ai putea, la nevoie, să-i creditezi cu ceva inteligenţă şi educaţie sunt deranjaţi că ai alte opinii. Corecte sau greşite, în funcţie de sistemul de referinţă pe care îl aplici, opiniile sunt. Carevasăzică există. Dar, în 2009, în România, pare încă extrem de eronat să te afli în posesia unor opinii proprii. Ca şi minerilor din 1990, multora li se pare o perversiune că nu toată lumea gândeşte şi acţionează după acelaşi tipar. Cum spuneam, e şi asta o opinie şi o respect. Iar dacă, prieteni, vreţi înapoi în 1990, simţiţi-vă liberi să mergeţi, fără însă a mă forţa şi pe mine să vin cu voi. Eu am mai fost acolo şi nu mi-a plăcut.
Pentru cunoscători
Încerc să mă rup de mizeriile ultimei zile și să fac o plecăciune în fața celor două persoane care contează cel mai mult pentru mine în momentul de față. Și o fac printr-o reclamă ce mi-e dragă:
(cei care nu vorbesc germana vor fi, probabil, bucurosi să afle ca endline-ul lui Dustin Hoffman spune "Esti exact ca maica-ta!"). Vă iubesc, șoareci!
Vom muri și vom fi liberi!
A spune unui om cu cine să voteze e un abuz. A-i spune cu cine să nu voteze e o tâmpenie. Sunteți oameni mari, aveți creierele voastre proprii și personale. Alegeți singuri, că aveți de unde!
Nu e nimic sfânt într-o țară și în niște granițe!
Sfințenia și divinitatea nu se măsoară în kilometri pătrați. Harul, simțirea și adâncimea gândirii nu se văd nici în lungimea bărbii și nici în culoarea sutanei. Teritoriul nu are nimic a face cu credința. Religiile și doctrinele în sine nu au nici în clin și nici în mâneci cu adevărata devoțiune, cu dragostea față de aproapele și cu restul lucrurilor pe care le clamați.
Țara. oameni buni, nu vă este mamă. Cum nici conducătorul vremelnic al țării nu vă este nici tată și nici "unchiul" care îi mai face vizite mamei când e tata plecat în delegație.
Strămoșii îndepărtați din care ne revendicăm fiecare după posibilități manifestau un patriotism de pășune, că mai mult nu li se întindea viziunea. Dar, poate vă amintiți, pe vremea aia pământul era mare cât o tavă imensă de silex, dusă în spinare de patru mamuți de talie mică.
Orice cioban care n-a depășit granițele binecuvântatei sale stâni - dar, prin bunăvoința RDS-RCS are internet la strungă - va crede că o gură de rai se află doar pe piciorul lui de plai unde-și fute oile, restul lumii fiind plin de perversiuni dintre cele mai ciudate, cum ar fi cele în care bărbații fac sex cu femeile în poziția misionarului.
Tot așa și voi, prieteni ce credeți că țara e sfântă sau că țara e mama voastră. Voi sunteți ăia care vă faceți șapte cruci în autobuz când treceți pe lângă o biserică, iar după aia îl înjurați pe bătrânul în cărucior de handicapat care vă împiedică să coborâți mai repede spre taraba cu reviste porno: "'tu-ți hristoșii mă-tii, boșorogule, nu vezi că mă grăbesc?".
Credeți că nu am nimic sfânt că-mi înjur țara. E, și asta, o opinie. Dar vă rog, nu-mi comparați mama și, în general, nu comparați nici o mamă și nici un tată cu o țară. O țară sau un teritoriu nu vor face niciodată nimic pentru voi. Dacă părinții voștri nu s-au pierdut pe drum de-a lungul existenței voastre sau dacă nu v-ați îndepărtat voi de ei din varii motive, nu-i veți putea compara niciodată cu țara. Vedea-o-ș pe țară sunându-vă să vadă ce mai faceți. Vedea-o-ș pe țară păsându-i dacă aveți sau nu ce mânca. Vedea-o-ș pe țară întinzând masă pentru voi, fii risipitori.
Dar să lăsăm asta. Sunteți credincioși? Ați citit cele zece porunci? M-aș mira, căci vă faceți chip cioplit dintr-o hartă. Au poate credți că faptul ca România arată ca un pește ne-ar îndreptăți să credept că noi suntem urmașii aleși ai simbolului "Ichthys", de la începuturile creștinătății? Nu vă pute nimic aici?