Mori, România!
Mori, futu-ti mortii ma-tii de tara in care toti va nasteti academicieni manelisti.
Mori, baga-mi-as pula in tine de curva nenorocita care ai stat la raspantia tuturor pulilor navalitoare.
Mori, tara unicat ce esti, in care cuvantul dat e valabil pana reusiti sa-l sterpeliti inapoi.
Mori, exemplu de rectitudine care ai inventat zicala “Capul ce se pleaca sabia nu-l taie!”.
Mori, tara in forma de peste care reusesti sa te imputi si de la cap si de la coada si, vara, mai ales de la subtiori.
Mori, tara de cacat in care eu produc impozite care ii fac sa supravietuiasca pe trei bugetari din Timisoara, dar aia tot imi spun ca sunt un mitic penibil.
Mori, in pizda ma-tii, mama a tuturor imbecililor care se cred umoristi daca ii pun piedica unei babe in fata unui Q7.
Mori, tara de cacat in care oamenii isi vand copiii pentru un televizor.
Mori, nimfomana proasta, care ti-o iei de 2.000 de ani si intre sprancene, da-ti spargi banii pe operatii de refacere a himenului.
Mori, travestito, cu poporul tau cu tot. Stii tu care: ala care se mandreste ca se trage din doi barbati (Traian si Decebal).
Mori, sugatoare de pula ce esti, care de pe vremea priapicului de Carol al II-lea nu te-ai mai revoltat decat daca n-ai simtit ceva cald in burtica.
Mori, intretinuto, ca ai ajuns sa costi Europa mai mult decat tari care chiar se fut bine.
Mori, analfabeto, ca doar unu la suta dintre absolventii de liceu stiu sa scrie si sa citeasca, restul stiind doar hi5.com.
Mori, boarfo, ca si daca te duci la cules de capsuni n-o faci decat ca sa ai unde sa te apleci si sa-ti arati curul nespalat patronului spaniol.
Mori, futu-ti mortii ma-tii de taratura care nu stii sa spui “multumesc” nici macar dupa un orgasm multiplu.
Mori, curva proasta, la care imi e frica sa las bugetul pe noptiera, ca-l gasesc injumatait.
Mori, fakerito, care incepi sa gemi cand eu inca n-am sunat la usa.
Mori, cititoare de tabloide in care moartea lui Dinica devine reclama la telenovela Aniela.
Mori, evazionista de cacat, tara unde oameni cu salariul minim pe economie au Lexus luat cu banu’ jos.
Mori, tara europeana ce esti si care-ti lasi cetatenii sa fie tratati ca niste pakistanezi de catre companiile multinationale.
Mori, tara europeana ce esti si care-ti lasi cetatenii sa fie tratati ca niste pakistanezi de catre pakistanezii care au saormarie la coltul fiecarui bloc.
Mori, fa, mori! Dar, te rog eu, mori incet si in chinuri, ca, altfel, mori degeaba.
LE: Cum, pocnitoareo, inca n-ai murit?
Hasta la vista, comandante!
Proababil unul dintre cele mai bune filmulețe făcute de HappyFish vreodată. Da, este anti-Băsescu, da, este rău și nu, nu este o comandă politică, nu este plătit de PSD, PNL sau Oprescu. Este ceea ce credem noi, este urletul din rărunchi al unor oameni enervați peste masură că, de 20 de ani, se tot lasă dezamăgiți.
Modou
'99, secolul trecut. Terminasem prima mea traversare a Saharei. Oblu. De la Nord la Sud, cât mai pe coastă, dacă se poate, vă rog, și ajunsesem în Senegal. Mai exact, la granița dintre Mauritania și Senegal. Este o graniță naturală, formată pe cursul fluviului Senegal. Probabil cea mai neregulată graniță din zonă, cele dintre Mauritania, Algeria și Maroc fiind trasate cu rigla.
Senegalul era ținta noastra, asa ca incepusem sa decompensam cam devreme. Din graniță mai aveam câteva zeci de kilometri până în Saint Louis, ex-capitala colonială a Senegalului și loc al primei noastre escale în Africa Neagră. Dar până la Saint Louis, te mănâncă ceilalți sfinți. Cum ar fi ăia de la vamă. Sau nu te mănâncă, ci mănâncă pur și simplu. Când am intrat în vama senegaleză ni s-a spus ca nu putem intra în țară până nu apare șeful vamii. Care unde să fi fost? Aaa, la masă. De mult? Nu, de vreo oră. Aha, ne zicem noi, deci e pe vine. Așa și era. Pe venite, pe vine, pe drum înspre noi, cum vreți să-i ziceți. Și fac o paranteză pentru cei care cred ca Senegalul e o țara foarte săracă: daca un amărât de șef de vamă cu trafic maxim de 20 de mașini pe zi (ce șpaga de la doar 20 de mașini, pentru toți cei 14 angajați?) își permite să stea la masă 4 ore, atunci înseamnă că are ce mânca atâta amar de vreme, nu?
Ați înteles, așadar, din paranteză, că am mai adăstat 3 ore în vamă. 3 ore de vis, pentru mine. Nu că asta mi-aș fi dorit in locul unui pat mai ca lumea și al unui duș prealabil. Ci pentru că, răpus de oboseală, vedeam totul ca și cum aș fi dormit.
Până să apară Gargantua Senegalezul, șeful vămii vieții noastre, mașinile au fost înconjurate de o puzderie de copii. De diferite vârste. Cred că cei mai mari aveau vreo 8 ani. Cei mai mici? Habar n-am.
Eram disperați. Nu mai aveam nimic să le dăm. Iar ei, în bunul spirit al Africii, nu cereau bani. Nici nu pretindeau că ne spală geamurile în schimbul a doar doi-trei firfirici. Ei cereau, franc și de la obraz, cahiers et crayons. Ce făceau ei cu caietele și creioanele? Păi cred că le foloseau la școală, că n-am vazut pe nici unul dintre ei sa vândă semințe în cornete făcute din pagini de caiet studențesc și nici să lupte cu vecinii unguri înarmați cu creioanele de la noi. Dar, cum am mai zis, nu mai aveam ce să le dăm. Nici caieți, nici creioni, nici bomboni. Bomboni nici n-avuseserăm, așa că le-am pus pe check list-ul anului următor.
Aveam, în schimb, elastice mici și colorate. Nu știu la ce ar fi trebuit să ne folosească, drept dovadă că, nefolosindu-ne la nimic, încă le mai aveam. În pungulițe neatinse. Și mai aveam pet-uri de apă minerală. Goale sau pline, după inima și burdihanele fiecărui echipaj. Așadar, la fiecare "M'sieu cadeau" venit de la micii senegalezi, răspunsurile erau prompte: elastice colorate + pet-uri.
De pe malul fluviului Senegal a urcat spre noi, agale, o minunăție de copil. Tăciune, cu părul creț, sub un metru, îmbrăcat cu o salopetă roșie din catifea raiata direct pe piele. Având vreo trei ani, trei ani jumate, Modou, căci așa îl chema pe puști (prescurtarea de la Mamadou), nu putea sa vorbeasca prea bine. Așa că ridica ochii spre tine, întindea mânuța, începea să-și frece degetele între ele și, cu ochii umezi, reușea să îngaime un M'sieu sfâșietor.
Ca să nu mă mai urmărească, după ce dăduse de două ori roată întregului grup și se alesese deja cu vreo 20 de elastice și 10 pet-uri, i-am depozitat averea într-o benă și l-am luat în brațe. Atât le-a trebuit celorlalți că, vreo 10 minute Modou n-a mai pus piciorul pe jos, fiind fotografiat de Stan în brațele fiecăruia dintre noi.
După ce ședința foto s-a terminat, Modou și-a strâns comoara de pet-uri și a dat să plece acasă. A fost întors din drum de sora lui ceva mai mare care, ca un adevărat impresar, l-a adus de mânuță la mine și mi-a explicat că, făcând poze cu Modou, trebuie să plătim. Modou nu înțelegea nimic, așa că stătea cuminte și se uita umed în sus. Când a văzut că, cedând insistențelor, sunt gata să-mi deschid portofelul și să mă scociorăsc după mărunțis, Modou a priceput că-i vorba de bani. Și, extrem de demn, ne-a întors spatele și a plecat spre coliba alor lui. Bine, pășea mandru și din cauza butelcilor din plastic, cea mai mare captură dintre toți prietenii lui. Sor'sa a ramas cu buzele umflate, iar noi am fost nevoiți să mergem în căsuța șefului vămii, care apăruse într-un târziu.
Am ieșit din vama fără să-l mai văd pe Modou. Aflasem, între timp, că este al 7-lea copil al unei familii de pescari. Banii, oricati ar fi fost ei, nu le-ar fi prins rau. Dar nu vroia bani, caci nu venise să cerșească. El venise după cadouri. Chestii care să-i placă și să-l amuze. Să fi primit bani era nedemn, mai ales că nu ne vânduse nimic. N-am mai intrat in Senegal prin același loc, așa că n-am mai avut ocazia să-l văd pe Modou. Azi are 13 ani, 13 ani jumate. Probabil că nu mai stă pe baraj ca să întâmpine turiști. E pe la școală în timpul zilei, iar seara joacă fotbal prin praful de pe malul fluviului. Dacă satul lui ar avea vreun nume - da' n-are - i-aș trimite azi caietele alea pe care nu le-am avut atunci. Și o salopetă roșie pe măsura actuală, că-i stătea foarte bine.
Foto: Stan Constantin
Mai mult roșu
"Mai mult roșu" este o organizație nonguvernamentală, apolitică și de larg interes public ce are menirea de a ajuta mediul înconjurător de stânga. Organizația caritabilă cu mediul "Mai mult roșu" beneficiază de fonduri venite prind cadrul programelor de SSR (State Social Responsibility), adică acele programe prin care statul poluator dorește să-și recupereze greșelile față de societate prin acoperirea costurilor iscate de organizarea unor magazine de muncă și a unor seminarii pe teme diverse.
Sunt Dragoș Ciucurenci și vă invit să vă bucurați în continuare de realizările stângii:
La cald
În timp ce eram în plină desfășurare pe Greenchannel, în cadrul deja legendarei emisiuni PatriArhi, alături de, evident, Arhi și Madi, am primit de la Milu plăcuta veste că Happyfish (link în dreapta) a câștigat la Ronewmedia premiul juriului și premiul de popularitate pentru cel mai bun site video din România.
Acum, la cald, pot doar să spun că pentru această reușită au tras tare, în ultimele luni: Răzvan Petre (design); Sorin MIlutinovici, Marius Ivașcu, Anca Vrabie, Cristina Cetățeanu (programare); Victor Kapra (da, avem de dat:), Alexandru Hâncu, Dragoș Mușat, Emi Gheorghe, Răzvan Bălașa, Cetin Ametcea, Tudor Marin, PAH, Sorin Milutinovici, Sorin Marin (concept, ședințe, discuții, teste. nervi, urlete, suport) și Sebastian Honciuc (tester, best boy). Oridinea este aleatorie, meritele fiind alea care sunt. Dacă am uitat pe cineva, îmi cer scuze.
Oricum, nu i-am uitat pe susținătorii mei morali, cei doi Șoareci (mare și mic).
Pentru o părere mai aprofundată asupra melange-ului de criterii și valori, vorbim mai încolo, într-un alt post. Felicitations, prieteni, și să ținem sus munca bună! A la votre!
LE: Pentru conținutul site-ului, așa cum este el azi (nu vorbesc de arhivă), mari merite au, de asemeni: Vali Chincișan, Gojira, Coco, Filip Crenicean, Dan Kossuth, Radu Tomici, Diana MIhoi, Luci, Nicole și, nu în ultimul rând ci doar în ultima lună și jumătate, Madi de Hillerin (zisă și Șoarecele cel mare).