Rugămintea unui expat
Un prieten anglo-saxon, alb și protestant, m-a rugat să-i traduc din limba engleză în română un anunț, pentru că vrea să-și deschidă un mmic birou în garsoniera pe care tocmai și-a cumpărat-o într-un cartier rezidențial.
Așadar, anunțul lui sună cam așa: "Domn generos, 38 de ani, serios, caut secretară până în 25 de ani, cu abilități deosebite în munca de purjare". Pentru back translation, consultati și domniile voastre dicționarele, că eu roșesc.
Inshallah
Pentru un european, fie el si est-, stresat si obisnuit cu un ritm de viata dement, primul contact cu lentoarea nord-africana echivaleaza cu accederea intr-o casa de inconstienti. Tu te grabesti de nu stii pe unde sa mai scoti camasa, iar astia se misca mai incet ca melcii. De-abia ai coborat de pe ferry-boat la Tanger iar lumea ta plina de dead-line-uri presante si ineluctabile incepe sa se prabuseasca rapid. E singurul lucru rapid care ti se intampla in prima zi in Africa.
Esti in criza de timp. La ora cutare rebuie sa fii in cutare loc, conform programului pe care ti l-ai facut. Da, si? Pasaportul sta in mainile vamesului si acesta il contempla cu atata curiozitate de parca n-a mai vazut niciodata asa ceva. "Hei, imi pui si mie amarata aia de stampila, sefu'?". "Inshallah" vine raspunsul taraganat. "Terminam azi formalitatile de vama?". "Inshallah", lent de tot, de parca i-ar fi lene sa vorbeasca. Si tot asa. Iata cum ai invatat in cateva ore, prin repetare sufocanta, cea mai importanta expresie a Africii musulmane. Tot ce la tine ar trebui sa se intample pe loc sau in vreo 2 minute maxim, acolo se intampla "inshallah". Adica atunci cand o vrea Allah. Iar Allah are grija de credinciosii lui si nu vrea sa-i zoreasca prea tare. In cele trei vizite pe care le-am facut in Africa am observat multe schimbari, dar mi-ar fi parut extrem de rau sa constat ca raportarea temporala la vrerea lui Allah a disparut. Si n-am fost dezamagit. N-a disparut.
Mai e o vorba draga mie: "Ce te grabesti asa? Avem tot timpul din lume!". Si cum sa n-ai tot timpul din lume cand caldura iti permite sa lucrezi doar putin dimineata si putintel pe inserat, cand e mai racoare? Cum sa n-ai tot timpul din lume cand nu trebuie sa fugi sa cauti o conexiune la internet ca sa vezi ce se mai scrie pe site-urile de stiri? Cum sa n-ai tot timpul din lume cand scurgerea lui depinde de Allah si nu de vreun client presat de o prezentare urgenta despre care a uitat sa-ti vorbeasca la momentul potrivit? Cum sa n-ai tot timpul din lume cand poti sa zaci ore in sir in cortul tau din mijlocul Saharei si sa-ti numeri nevestele, copiii si camilele? As zice ca ai ceva timp, nu-i asa?
Tin minte ca eram in Dakar, in 2001, si trebuia sa facem actele de donatie pentru una dintre masinile care ne adusesera pana acolo. Cel care se ocupa de asta venea foarte plin de solicitudine la hotelul nostru, aflat undeva la marginea Dakarului. A batut drumul de vreo 10 kilometri in fiecare zi, dus-intors, timp de o saptamana. Tot ce trebuia era sa aduca o hartie oficiala (scrisa la masina sau printata, cu antetul institutiei, semnata de cine trebuie, stampilata etc). Cand avea antet, n-avea stampila sau semnatura. Cand era stampilata si semnata, semnatarul era un portar din institutie, caci directorul o taiase pana in Casamance. Si tot asa, o saptamana in cap. "Hei, Patrick, ce te grabesti asa, avem tot timpul din lume! O rezolvam noi. Hai sa bem un Pastis sau o bere. Uite, au Flag la bar. Faci tu cinste azi, nu?". Tot timpul din lume, evident. Totusi, a avut dreptate, a rezolvat-o. Mi-a adus hartia cand eram deja la aeroport. Perfect in regula. N-am inteles de ce asteptase pana la ora 2 noaptea, cand pleca avionul, dar, in rest, totul era in regula.
Cand m-am intors de la Dakar in 1999 am constatat ca, totusi, aveau dreptate. Daca nu te gandesti in fiecare clipa ca n-ai destul timp, chiar ajungi sa ai tot timpul din lume, indiferent de cat de strans pare totul la inceput. Si-ti mai scade si stresul. Cand mi-am spus prima data in gand "Inshallah" ca raspuns la intrebarea "Cand o sa am eu timp sa fac toate astea?", am realizat efectul terapeutic al acestei aproape incantatii. In fond, aici nu e vorba de lene sau de indolenta. E modul lor de a trata feng-shui timpul. E alternativa lor la mersul la psihiatru. Neavand rauri si balti pline de peste, acest tratament aplicat timpului reprezinta modul lor de a se relaxa "la pescuit" cum se poarta pe la noi. Si pe cuvantul meu daca nu e chiar OK.
Orifleim mon cul!
De ani de zile mă sâcâie prezența tv a atotștiutoarei antreprenoare Monica Tatoiu. Doamna se pricepe la toate, de la parvenitismul căruia i-a căzut victimă la politicile înalte ale planetei. Și poate că m-ar fi lăsat mai recișor, dacă dânsa n-ar fi fost o biată vânzătoare de cosmetice ieftine, din ușă-n ușă. Dar așa cum ne credem importanți dacă purtăm un tricou Adibas sau avem opinci Niche și cioareci Li Cupăr, doamna Tatoiu s-a simțit impregnată de valoarea brandului "Oriflame". Care se citește, evident, "orifleim". Și, așa cum se pricepe la toate, dacă o întrebați pe doamna Tatoiu de la ce vine orifleimu' ăsta, probabil că vă va îndruga o poveste despre suedezii vizionari care au făcut un brand din nimic.
Și, aici, ajung acolo unde mă sâcâie și mai tare: înainte ca turcii, chinezii și alți asiatici să inventeze fake-urile, suedezii erau deja departe. "L'or y flambe" a fost, în același timp, stindard și strigăt de luptă în vremea regilor francezi din dinastia Capețină si din casa de Valois. Falmura/ baniera de mai jos (numita "oriflamme" sau "l'or y flambe") era păstrată în abația Saint Denis, de lângă Paris și era scoasă pe câmpul de luptă doar atunci când regele binevoia să-și miște augustul cur la respectiva bătălie.
Fundalul era de un roșu aprins, simbolizând sângele Sfantului Denis, protector al regatului Franței, crucea era brodată cu fir de aur și înconjurată de flori de crin de culoare albastră. Prezența flamurei în mijlocul unei îmbrânceli cu săbii și cuțite și răcnetul "L'or y flambe!" spuneau restului armatei că regele se află în locul respectiv și că, după caz, are nevoie de ajutor sau de un pocal cu vin.
Ultima data când falmura regală a fost văzută pe un câmp de luptă s-a întâmplat în 1415, la Agincourt, când englezii au câștigat bătalia și, se pare, au șterpelit și ștergarul familiei Valois. Evident, englezii, care erau ceva rubedenii cu francezii din nomenclatură, n-au recunsocut nimic. Se vede treaba că, pe șest, au vândut brand-ul suedezilor, care au apucat să-l folosească abia dupa sute de ani, pentru a da credibilitate unei parvenite cu pretenții de arbitră a eleganței.
Oricum, că de aici plecasem, mai corect ar fi să spuneți "oriflam" decât "orifleim", dacă tot vă place să citiți "Converse" în loc de "Teniși de Drăgășani".
PS: Oriflama datează, zice autorul "Cântecului lui Roland", de pe vremea lui Charlemagne, da' cine mai stă acum să se ia după toți creatorii anonimi sau incerți?
Dom’ profesor nu e cine credeți voi!
E doar profesorul de echitație sau alea-alea al celor șapte copii ai domnului Hayssam. N-am înțeles prea bine, că Omar nu vorbește foarte bine românește.
Cum recunoști un preot căruia nu i se vede fața?
Pe site-ul PRO TV se lăfăie un film marca "Libertatea", în care ni se spune că la Patriarhie se execută sex. Flimulețul cu doi membri ai comunității gay ar fi putut fi realizat oriunde, dar el este însoțit de amănunte detaliate ale locației, ale mobilei și altor amenajări interioare. Mai mult, deși celor doi nu prea li se vede chipul decât preț de câteva secunde, la o calitate îndoielnică, cei de la Libertatea sunt în stare să spună cu exactitate despre cine și de ce este vorba.
Acum, știu că teologul de ziua a șaptea Florian Bichir a trecut la Libertatea, dar ce memorie fabuloasă trebuie să aibă omul acesta pentru a-și aminti toți preoții și călugării din România după alunițele de pe cur?