Winny și Dolfi
Winny a fost cam golănaș și cam instabil. În plus, îi cam plăcea să tragă la măsea. Winny se trezea dimineața, rădea scurt două pahare de scotch, fuma ceva și, din pat, se apuca de lucru.
Dolfi, pe de altă parte, era un model. Nu punea picătură de alcool pe limbă, era vegetarian și ura excesele, având un program de viață foarte ordonat.
Winny era un traseist politic: a fost conservator, după aia laburist, independent și, în final, din nou conservator.
Dolfi a fost omul unui singur crez, loial până în ultima clipă. A fost membru al unui singur partid: NSDAP.
Winny, totuși, așa alcoolic cum l-ar numi azi unii, și-a salvat țara, ba a mai pus umărul și la salvarea unui întreg continent plus coloniile.
Dolfi, așa draguț și ordonat și disciplinat a distrus milioane de vieți și mai multe țări de pe trei continente.
Da, e vorba de Sir Winston "The Prime Minister" Churchill și de Adolf "Der Führer" Hitler.
Liniștea de dinapoia furtunii
Săptămâna Financiara, 6 decembrie 2009
Gata. S-a terminat. Puteţi răsufla uşuraţi. Avem preşedinte! Anunţul însă nu se face prin fum alb, aşa cum se anunţă la Vatican alegerea unui nou papă, ci prin fumul holdelor ce au fost pârjolite în ultimele luni, atunci când se otrăveau şi fântânile şi se sacrificau animalele pentru a nu pune duşmanul mâna pe ele.
Căci, după cum probabil aţi remarcat, ultimele luni au fost marcate de violenţa celei mai pustiitoare campanii electorale din ultimii 20 de ani. S-a tras fără somaţie, s-a tras pe la spate, prietenii s-au împuşcat între ei, iar cadavrele au fost răstignite la porţile oraşelor, spre atenţionarea celor ce ar îndrăzni să facă la fel. A fost urât şi, mai ales, a fost de neînţeles. De neînţeles pentru oricine vede în alegeri un simplu exerciţiu democratic menit a primeni sau nu oamenii din fruntea statului. De neînţeles pentru toţi cei care mai cred că statul român funcţionează măcar o secundă după principiile elementare ale unui stat de drept, aservit nevoilor cetăţenilor. De neînţeles pentru idealiştii care mai cred că perioada de 20 de ani profeţită de Brucan a trecut, iar românii au învăţat ce înseamnă aceea democraţie.
Iar cel mai de neînţeles a fost comportamentul presei, aşa-numit câine de pază al democraţiei. Să nu mă înţelegeţi greşit: entuziasmul tinerilor care au visat să prindă un loc la o revistă de mondenităţi şi să mănânce gratis pe la recepţii, dar, din greşeală, s-au trezit angajaţi ai unor televiziuni de ştiri este scuzabil. Impardonabil este servilismul a sute de jurnalişti „bătrâni“, care au avut timp, în 20 de ani, să înţeleagă cum stă treaba cu sărutatul feselor şi că acest exerciţiu de autoumilire nu este benefic pe termen lung, căci abia te obişnuieşti cu anatomia unui anumit dos că acesta şi primeşte un binemeritat şut, iar tu trebuie să-ţi readaptezi convingerile, scriitura şi gustul.
Puţini ziarişti au reuşit să iasă cu faţa curată din aceste alegeri. Puţini au reuşit să găsească punţi care să traverseze haznaua în care se bălăceau pseudo-colegii lor. Cei mai mulţi au preferat să se arunce în mlaştină cu ochii închişi pentru ca apoi, când li s-a aruncat o frânghie, să urle disperaţi: „Nu am nevoie de ajutor, mă simt bine aici!“.
E linişte. Avem preşedinte. Cel pe care l-am votat. Mai devreme sau mai târziu, cu ajutor de la FMI, UE şi alţii, va reuşi să scoată România din criză. Presa însă e complet distrusă. Pusă la pământ şi călcată în picioare. În propriile-i picioare. Nu pot profeţi în cât timp îşi va reveni ţara, dar îşi va reveni. Presa însă are puţine şanse să se mai ridice în următorii cinci ani. Sau, poate, azi e momentul să ştergem cu buretele istoria recentă a presei române şi să o luăm de la capăt cu entuziasmul din ’90. Păcat însă că entuziasmul ăla e de ani buni pe undeva prin Canada, SUA sau Europa de Vest şi nici că vrea să revină…
Dinescu: mare poet, invizibil caracter!
Ioan T. Morar povesteste pe blogul lui că editorialele lui Mircea Dinescu din Academia Catavencu ar fi fost scrise, de fapt, de catre Dinu Adam. Eu nu cred asta și nici nu cred că Biju are cea mai mică dovadă în acest sens. O trec în categoria isterii de campanie și încerc să depășesc momentul fără a mai aduce vorba despre cei care-i scriau textele lui Mihaiu.
Și, totuși, nu pot rămâne indiferent la mârlăniile lui Mircea Dinescu, debitate "în direct și la o oră de vârf" pe Realitatea TV, vineri seară. Nu pot rămâne indiferent pentru că Dinescu s-a jucat acolo cu nume, fapte, povestiri și principii ce îi sunt total străine.
Un om care a luat bani de la Gelu Tofan pentru a sprijini campania lui Theodor Stolojan nu mai este credibil atunci când spune că face campanie pro sau contra dezinteresat.
Un om care folosea zilele de redacție de la AC (prima zi a fiecărei săptămâni) pentru a beneficia de sex oral de la eleve de liceu, în mașină, prin cotloane întunecate ale străzii Sfântul Ștefan, nu mai este credibil atunci când vorbește despre valorile familiei.
Un om care a primit de la Vântu 300.000 de dolari pentru niște acțiuni cu valoarea nominală de 1.000.000 de lei vechi și care nu a declarat acești bani la fisc nu poate da lecții despre legalitate, constituționalitate, statalitate.
Un om care îl ruga pe Andrei Pleșu, ministru de Externe, să aranjeze contracte cu Babiuc, ministru al Apărării, pentru ca armata să-i comande conserve pe care le avea de 3 ani pe stoc la compania pe care o preluase pe nimic nu poate da lecții despre traficul de influență.
Un om ca Mircea Dinescu, arghirofil până peste limita acceptabilă, nu poate, în general, să dea lecții decât despre poezie. Asta cu marea condiție de a mai fi scris macar una după 1990.
PS: Da, am ceva cu el. Dar, spre deosebire de mulți alții, noi ne-am bătut în parte în redacția AC, atunci când a jignit-o pe femeia alături de care eram în acel moment.
Matusalem nu mai votează
Am primit o leapșă de la Alex, legată de bătrânii care ne hotarăsc viitorul. Subiectul a fost lansat de Adverticus și dus mai departe de Tiberiu Lovin. Toți trei consideră că bunicii noștri ne pot nenoroci viitorul. La fel credea, pe 14 decembrie 2004, și Mircea Miheieș, în celebrul său "Matusalem votează". La fel credem toți, din 1990 încoace: bătrânii speriați de schimbări și reforme ne trag înapoi.
Eu nu mai cred asta. Eu nu mai cred că opțiunea electorală este, în 2009, o chestiune de etate. Cei care astăzi au 60 de ani, vârsta fesenismului feroce post revoluționar, aveau 40 de ani atunci când, cot la cot cu puștiul de 15 ani care eram, cântau cântece subversive și "profanau obscenități" în Piața Universității, în 1990. Bătrânii de azi nu sunt nici așa bătrâni și nici așa decrepiți și speriați precum erau bătrânii secolului trecut. Așadar, din punctul meu de vedere, vârsta alegătorilor nu este o sperietoare.
De speriat ar trebui să ne speriem de lipsa de cultură (inclusiv politică), de lipsa informației și de labilitatea pecuniară a unei mari părți a electoratului. Și de inconștiența crasă a pseudo-formatorilor de opinie. Oameni care, de 13 ani de zile clamează public faptul că românii nu mai sunt interesați de politică. Sub acest slogan se ascunde emascularea doctrinară a unui popor pe vremuri lucid și avid de informație. Dacă românii nu sunt interesați de politică, cum se face că opt milioane și jumătate de români au urmărit cu sufletul la gură confruntarea finală? Cum se face că actorii politici au depășit din nou în notorietate vedetele de carton? Cum se face că până și cele mai slinoase tabloide au început să dea subiecte cu politicieni? Nu este acesta un dos de labă în față și în plex dat propovăduitorilor prostirii generale? Cam este, domnilor Mihaiu, Cornățeanu, Bușcu, Patriciu, Halpert, Marin, Oancea, Ionete, Boncea, Sârbu și așa mai departe.
Dar să trecem peste asta și să revenim cât de cât la subiect. Nu de bătrâni avem a ne teme, căci sunt ai noștri și trebuie să ni-i asumăm, așa cum și ei și-au asumat greșalele noastre și ne-au lăsat, ba chiar și învățat, să avem propriile noastre opinii. De proștii noilor generații, însă,trebuie să fugim ca dracul de tămâie. De oameni ca Nicolae Bănicioiu, Victor Ponta sau Cosmin Gușă ar trebui să fugim. Nu departe, doar până după primul colț, de după care să le putem fute un dupac după ceafă și un șut în cur.
Leapșa merge mai departe la Bălașa și la Milu, dacă vor să se bage.