Charity my ass!
Țineți minte teledonul făcut de Realitatea pentru ajutorarea victimelor tsunami-ului din Indonezia? Țineți minte lacrimile vedetelor, înțelepciunea lui Tatulici și tva-ul colectat de statul român din donațiile telefonice. Da' anunțul că un grup de oameni de afaceri îndrăgostiți de pescuit au donat 5.000.000 de Euro pentru reconstrucția unui sat de pescari? Poate vă mai amintiți, poate nu.
Cert e că n-am aflat niciodată nici câți bani s-au strâns în total, nici cui au fost cheltuiți, nici cui au fost dați. Cum, de asemeni, anunțul cu oamenii de afaceri, cele cinci milioane și satul de pescari a rămas doar la faza de anunț pe țară. De atunci m-am hotărât să nu mai pun botul la acțiuni hei-rupiste și niciodată decontabile, la caritate festivistă și la manifestări de mare angajament făcute doar de dragul de a fi făcute și de a arăta că nouă ne pasă și că suntem capabili să plângem.
Articolul lui Cetin mi-a amintit de această hotărâre mai veche pe care am luat-o și m-a ajutat să rețnoiesc decizia. Drept pentru care nu voi dona nimic pentru bieții haitieni prin intermediul Realității, păstrând banii pentru inundațiile catastrofale care ne vor lua prin surprindere la primăvară.
Oricât de răbdătoare, orice femeie politică are o limită
Am citit că, enervată de bugetul pe 2010, Ana Birchall îl amenință cu tribunalul pe bietul Boc. Cel puțin așa spune realitatea.net.
Ce să spun, un demers interesant. Totuși, surprinzătoare doamna Birchall, care părea, cel puțin pe sursa youtube, un politician care înghite multe.
Marie Jeanne, banii înapoi!
Nu, nu e vorba despre ceea ce știe sau spune că știe Elena Udrea. Pentru cei ce nu-și mai amintesc povestea, lucrurile stau așa: trei jurnaliști români – dintre care doar unul cu experiență și oareșce discernământ – pleacă în Irak fără să-și ia cele mai elementare măsuri de precauție. Cei trei se lasă pe mâna unui arăbete dubios încercând să realizeze, pe banii arăbetelui, un interziu cu un politician irakian irelevant pentru publicul român.
Că ceea ce vroiau să realizeze cei trei jurnaliști în Irak nu interesa pe nimeni este dovedit de însuși faptul că redacțiile celor trei jurnaliști nu prea au fost atrase de subiecte și nici de mijloacele prin care cei trei ajung la Bagdad. Ovidiu Ohanesian era un ziarist de presă scrisă în curs de afirmare, cu unele premii proaspăt obținute și cu o dorință de a merge în locuri pentru care România Liberă nu avea buget. Mișcoci era un operator și cam atât. Iar Marie Jeanne Ion nu era vreo celebritate audio-vizuală, ci o biată reporteriță de televiziune care realiza mini interviuri cu elevii de liceu, la gura metroului, despre semnificația zilei de 15 ianuarie.
Motivele care i-au dus pe cei trei la Bagdad au o mai mică importanță. Ceea ce li se poate reproșa în mod cert este prostia. Căci cei trei sunt oameni care, dacă ar fi trimiși în Ferentari, nu s-ar mișca fără să-și ia toate măsurile de precauție, dar de dragul senzaționalului s-au repezit în mijlocul unui conflict tembel despre care aveau informații doar de pe Cartoon Network. Altă sursă de informații nu-mi explic să fi avut, din moment ce ei au plecat în patria răpirii de jurnaliști ca la Disneyland.
Această prostie și această lipsă de minimă prevedere au costat statul român o cârcă de bani, chiar și dacă nu punem la socoteală prezumatele valize cu doalri oferite drept răscumpărare. Dacă investiția de recuperare s-ar fi făcut pentru vreun adevărat corespondent de război, n-aș fi avut nimic de cârcotit. Dar toate eforturile statului român, desfășurarea de forțe din partea diplomației și a serviciilor de informații au fost făcute pentru eliberarea unor hăbăuci pe care, până la proba contrarie, îi consider doar tâmpiți, nu și complici cu răpitorii lor.
Nu putem să le batem obrazul celor trei pentru banii realmente irosiți de stat pentru eliberarea lor. Sunt cetățeni români și era cazul să fie scoși din rahat. Dar, să fiu în locul lor, aș tăceam mâlc încă multă vreme. Informațiile despre caz sunt secrete și, din punctul meu de vedere ar fi bine să rămână așa, căci aducerea la iveală a tuturor dedesubturilor nu ne-ar face decât rău în ochii aliaților noștri din Irak, iar pe onor răpiți i-ar face să pară niște răzgâiați iresponsabili în ochii părinților ai căror copii, soldați ai armatei române, s-au întors din Irak în sicrie de plumb.
Așa că, Marie Jeanne, poate nu e cazul să treci pe la casierie ca să dai înapoi banii cheltuiți de contribuabili cu repatrierea ta, poate îi recuperăm de la Hayssam, dar renunță la a mai prezenta aventura voastră drept un act de mare eroism pentru care patria ar trebui să vă fie recunoscătoare. Căci în răpirea din Bagdad există tot atâta eroism cât se găsește în consumarea unei cantități impresionante de Activia despre care știi bine că a expirat de cel puțin două luni. Iar rezultatul este absolut același: un mare căcat.
Nunți, botezuri, CAS
Presa moare pentru ca se pune CAS pe drepturile de autor. Presa murea, acum 15 ani, de fiecare dată când se scumpea hârtia de ziar. Când mai apărea un impozit, presa sucomba brusc. Cum venea un control de la Garda Financiară, presa era persecutată economic pe criterii politice. Cam dintotdeauna presa pare a fi prima vizată atunci când statul vrea să elimine unele dintre portițele de evaziune fisca;ă extrem de vizibile.
Astăzi, când se pune problema plății unor dări către stat de către cei care încearcă să eludeze visteria prin folosirea unor subterfugii legale, presa este iar în pericol. Și nu doar presa, ci și artiștii cântători sau artiștii interpretatori. Ca să nu pară o pledoarie pro domo, ziariștii au scos în față patrimoniul cultural al națiunii, arătând cât de dăunătoare ar fi pentru sănătatea intelectuală a nației plata dărilor către stat. Cu adevărat, apocaliptic. Dar, căci există și un dar...
Jurnaliștii își iau salariile pe drepturi de autor. Ăia cu salarii mici. Ăia cu salarii mari își iau salariile pe IMM. Cei dintâi nu contribuie la asigurările sociale sau de sănătate, sau nu contribuie în raport cu veniturile lor. Cea de a doua categorie nu contribuie absolut deloc, mai ales că IMM-urile lor, care, de obicei, nu dețin nici măcar un angajat, nu au profit. Când vine vorba de a trage la socoteală demnitarii statului român, și jurnaliștii prost plătiți și cei plătiți nesimțit zbiară din toți bojocii: "Dar noi, contribuabilii, care vă ținem în spate..." etc. Hăuleală falsă, atâta vreme cât verbalii reprezentanți ai plătitorilor de taxe nu i-au mai dat statului român un leu impozit de când au devenit megastaruri media. Generalizez, evident, iar acesta este un lucru rău, dar adevărul nu este foarte departe de spusele mele.
Când a apărut ipozitul forfetar, doi contribuabili de frunte (Liviu MIhaiu și Andreea Crețulescu) întrebau pe post: "Păi bine, noi, ăștia cu IMM-uri ce ne facem? De unde plătim?". Întrebare corectă, de altfel, și perfect justificată: de unde să plătească impozit forfetar niște proprietari de IMM-uri care încasează lunar câteva mii de euro, nu au angajați și, totuși, n-au pic de profit?
Cum, de asemeni, justificate sunt și întrebările marilor artiști ai neamului, care, după o viață de șușe, nunți, botezuri și cununii neimpozabile, se văicăresc în fața telespectatorilor că au pensii mici și de-abia își mai duc zilele într-o lume ingrată, care a uitat tumbele pe care lefăceau dânșii pe litoral.
E nepopular să vrobești de funie în casa atârnaților, dar este, în același timp, imoral să pretinzi că ești mare contribuabil atunci când trustul tău își desfășoară afacerile printr-un offshore din Cipru (de exemplu), iar tu ai plătit ultima dată o dare la stat atunci când ai cumpărat un timbru fiscal necesar hărtiei care atesta că nu ești plătitor de TVA.
Cauzele reale ale impasurilor financiare prin care trec mai multe industrii (media, advertising) nu se găsesc în CAS-ul pe drepturile de autor sau în impozitul forfetar, dar, desprea asta, mâine.
Realitatea se bazează pe bloggeri
De ceva vreme, cu durere în suflet, citesc textele domnul Costi Rogozanu. Încă de pe vremea când scria cronică de televiziune în Evenimentul Zilei. Sunt interesante în măsura în care găsiți interesante opiniile unui personaj al cărui background în sine este o opinie de la cap la coadă. Așadar da, sunt interesante. Până acum mai câteva luni, domnul Rogozanu era jurnalist/publicist/etc, având păreri extrem de bine conturate în legătură cu mediul online și cu ceea ce, mijind olecuță de dispreț în colțul gurii, numea blogosferă.
Astăzi, domnul Costi Rogozanu este el însuși blogger. Nu are blogul său propriu și personal, ci scrie pe cel mai costisitor blog colectiv al momentului: Voxpublica. Ce scrie? Păi, în linii mari, cam tot ce scria și înainte, dar oarecum mai liber, fără a fi îngrădit de limitările date de prețiozitatea spațiului tipărit.
În situația domnului Rogozau se mai află câțiva foști colegi ai domniei sale de la Cotidianul. Mulți. Toți au devenit bloggeri de frunte ai țării. Ba chiar bloggeri profesioniști, dat fiind că din asta trăiesc. Trec peste disprețul pe care unii dintre ei îl nutreau față de această periferie a mass-media, cum li se întâmpla să considere blogosfera românească, și mă opresc la frecvența aparițiilor lor pe Realitatea TV. În ultima vreme, atunci când sunt invitați în studiourile televiziunii de știri, moderatorii omit să precizeze vreo ocupație atunci când rostesc numele onor pricepuților în toate domeniile. Căci pentru a fi analiști nu au încă morga, pentru a fi jurnaliști nu mai au organul de presă, pentru a fi specialiști nu au la îndemână domeniul.
Așa că, fie factorii de decizie ai RTV, fie invitații ei înșiși au ceva probleme cu adaptarea la noul lor statut, dar e păcat că o televiziune inovatoare, prima care și-a luat propriul dânsei elicopter, nu face tam-tam cu promovarea online-ului autohton și nu se bate în piept că a înlocuit analiștii și jurnaliștii de cele mai multe ori p'afariști cu bloggeri dedicați și pricepuți. Haideți, că se poate. Nu de alta, dar m-am săturat ca opiniile domnilor Rogozanu, Pătrășconiu șamd să nu fie dublate și de calitatea de blogger, care să mai dea, măcar prin traficul general al Voxpublica, olecuță de tărie opiniilor pe care altfel le-aș putea auzi și în fața blocului, la fel de bine articulate.
PS: Dragos Stanca, șeful F5, îmi atrage atenția că oamenii care scriu pe Voxpublica nu sunt plătiți pentru asta. Îl cred, drept pentru care nu mai pot spune că Voxpublica este un blog colectiv costisitor, ramânând un blog colectiv.