Alți vecini care scapă de comuniști?
Alegerile de ieri din Republica Moldova și rezultatele parțiale, precum și unele exit-poll-uri, ne dau speranțe că încă o țară din imediata noastră vecinătate a scăpat, pentru o vreme măcar, de comuniști.
De 20 de ani se investesc fonduri și know-how acolo, sperându-se într-un astfel de rezultat. Acum, după multă vreme, el a venit. Să ne mulțumim cu atât, deocamdată, și să nu începem, după tipicul miniților înfierbântate care nu pot gândi la rece, să urlăm după unire pe la punctele de frontieră unde ar trebui, în curând, să se afle granița spațiului Schengen.
Ne despart tratate internaționale, afilieri și alianțe care ne spun că nici nu poate fi vorba de retrasare a granițelor, de reîntregire a marii familii românești etc, etc. O fi Basarabia pământ românesc, dar nu-l va ara nici Triță Făniță și nici Adrian Porumboiu nu va planta rapiță pe el. Dacă suntem lucizi, lăsăm lucrurile așa cum sunt și continuăm să investim acolo cu nostalgia trecutului și cu gândul la o graniță stabilă între noi și fosta URSS.
Basarabia e precum Casa Regală a României: ne bucurăm să știm că-i merge bine, dar n-o mai putem avea. Dacă ne interesează viitorul ei, măcar să facem tot posibilul să nu intre pe mâna unui alt Radu Duda.
Twitter, trafic și amuzament
Twitter-ul nu este eficient pentru trafic. Cel puțin asta spun diverse studii, constatări directe și statistici furnizate de cam toți deținătorii de site-uri. Dacă dai un link pe Twitter el nu-ți va aduce prea mulți vizitatori. Corect. Dar poate nu pentru asta trebuie folosit Twitter-ul.
Cunosc oameni care nu pun nimic pe Twitter dacă nu conține cel puțin un link spre propriile creații. E și ăsta un mod de a privi lucrurile. Eu, unul, folosesc Twitter-ul pentru a mă amuza, în primul rând, scriind lucruri pe care n-are sens să le scriu în altă parte. Și mă mai folosesc de Twitter ca de o bază extinsă pentru brain-storming virtual. Nu voi putea niciodată să strâng la un loc, pentru o clasică furtună în creier, mai mult de 10-12 oameni. Și nici n-ar fi eficient. Însă pe Twitter ideile vin de unde nu te-aștepți. Amuzamentul, de asemeni.
Sunt zile în care Twitter-ul e mort ca o lebădă vieneză. În altele duduie ca economia lui Tăriceanu. În niciunele dintre aceste zile, însă, de la Twitter nu trebuie neapărat să aștepți luna de pe cer. Pe Twitter mai degrabă oferi: informație, fun etc. E o chestie de generozitate. Dacă vrei bani/trafic din tot ceea ce faci, înseamnă că ai nimerit într-un mediu ostil. Dacă nu faci decât să dai linkuri, e aproape ca si cum ai spama.
Mie, cel puțin, așa mi se pare. Voi ce găsiți la Twitter?
Doi pui*
Pentru mine, evenimentele din 21-22 decembrie 1989 încep pe 23, aceeași lună, același an. Veți observa pe parcurs că mă pot și contrazice, dar nu vreau decât să spun că ceea ce mi-a marcat mie revoluția este întamplarea pe care urmeaza să v-o povestesc.
De fiecare dată când mă întreb dacî poporul român are dreptul la un destin măreț, îmi amintesc acest incident și încep sa am îndoieli. Zilele anterioare lui 23 decembrie 1989 mă contrazic, dar ceea ce am văzut atunci îmi dă dreptul să cred că, timp de atâta vreme, o mâna de idealiști, sau vizionari sau doar simple grupuri de interese au dus în spate o masă amorfă de fripturiști. Să vă spun și de ce:
Era, așadar, 23 decembrie dimineața. Locuiam în minunatul cartier Titan, împreuna cu sora mea ceva mai mica și, evident, cu părinții noștri. La capătul blocului PC 12, de pe strada Gura Ialomiței, se întindea un frumos câmp, cultivat fie cu porumb, fie cu diverse păioase, în functie de dispozițiile inginerilor agronomi. În fața blocului se afla școala 116, absolvită de mine in 1989, în vară. Ceva mai încolo veneau blocurile cu 10 etaje unde regimul oamenilor muncii mutase, în marea sa înțelepciune, oameni ai muncii, veniți din diverse zone ale țării să pună umărul la ridicarea ctitoriilor Epocii de Aur: metrou, Casa Poporului etc, etc. Țin minte că blocul 10 era populat - o excepție - de romi nomazi, sedentarizați la acea margine de Bucuresși. În rest, muncitori la Metrou, truditori la IMGB sau 23 August. Buhuși era strada rau famată a capătului de lume, stradă pe care mereu refula canalizarea. Unii mai spun și azi că din cauza "moldovenilor" care își infundau veceurile cu salopete murdare, fiind prea leneși și prea bine plătiți ca să le mai și spele. Eu cred că doar din cauză că sistemul de canalizare era subdimensionat, dar n-am dovezi.
Gura Ialomiței, din contră, aparținea lumii intelectualilor. Tineri în anii '73-'74, când se construiseră blocurile de 4 etaje, acceptaseră să se mute la capătul lumii pentru a avea un apartament al lor, plătibil în zeci de ani, cu o rată care să nu le toace în întregime salariile de stagiari. Elita cartierului. Doctori, ingineri, fizicieni, profesori de limbi străine, arhitecti, directori de întreprinderi (chiar), militari de frunte, printre care se mai strecuraseră și câțiva muncitori fruntași și docili, elită a clasei de oameni noi, cei care erau primii trei in unu ai patriei "producători-beneficiari-proprietari".
Așadar, acolo m-a prins pe mine revoluția, în PC 12, scara D, apartamentul 36. Ce am facut pana pe 23, vă voi povesti altă dată. Acum important e ce s-a întamplat pe 23.
Televizorul mergea non-stop de ceva vreme. Revoluția era în direct, la noi acasă, așa cum nu fusese mai nimic in ultimii ani. Era bine. Dictatorul fugise deja cu elicopterul. Armata era cu noi, deși tragea în draci în tot ce i se părea terorist. Și era țara plină de teroriști. Atât de plină, încat eu și Doru, vecinul de la parter, ne-am simțit datori să patrulăm în fața blocului, împingând o minge de fotbal încoace și-ncolo, ca să vedem dacă ne amenință cineva blocul. Cu excepția a vreo doi secretari de partid pe la diverse întreprinderi și a câtorva (tot vreo 2, poate 3) șefi de personal, nu prea știam nomenclaturiști prin zonă, aa că părea puțin probabil să vrea cineva să-i salveze pe ăștia, măcelărind întreaga populație a cartierului.
Tata - un om informat, de altfel - avea o altă părere asupra pericolului care ne pândește. Stia el că apropierea platformei chimice Dudești ne poate fi extrem de dăunătoare. E drept, erau concentrate acolo: Policolorul, Fabrica de Medicamente, Fabrica de Sticlă și nu mai știu câte unități cu potențial exploziv. Tata avea informații sigure că la ICED (Întreprinderea Chimică Dudești, parcă) exista o cameră super-securizată în care se afla un recipient cu nitroglicerină în stare să arunce în aer tot cartierul până la Sălăjan, daca teroriștii ajungeau să-l zgândăre. Așa că s-a luat hotărârea ca pe 23, dis-de dimineață, să ne retragem strategic spre Iancului, acolo unde locuiau bunicii noștri. Oricâtă nitroglicerină o fi fost, până acolo nu avea cum să ajungă nici măcar suflul exploziei.
Cu experienta vacanțelor petrecute pe munte, eu și sora mea ne-am făcut bagajelele. Cât mai compacte, dar având grijă să ne punem în ele strictul necesar unei campanii pline de restricții, de vreo 2-3 săptămâni. Tata a procedat la fel, iar mama cred ca n-a avut încotro.
Împovărați de ideea că diverși teroriști (unii fuseseră văzuți străbătând câmpul pe motociclete de teren) vor face să dispară apartamentul nostru de patru camere și chinuitul cais de pe lotul personal din spatele blocului, am luat-o ușor la pas, cu noaptea în cap. N-am mers mult și, la alimentară, am avut imaginea tristă a ceea ce însemna democrația și libertatea pentru vecinii mei de cvartal. În fața alimentarei se formase o coadă respectabilă la pui congelați. Proaspăt "băgați" în acea dimineață, ca o dovadă a privațiunilor la care ne supusese Ceaușescu: potol era, da'l țineau pentru export! Un nene gras - pe care îl știam de la toate cozile pe la care-mi petrecusem o parte din copilărie, și, mai ales, îl țineam minte pentru modul isteț în care se băga în față - a ieșit triumfător în fața cvartetului de fugari reprezentat de familia mea. Omul ținea in mâini nu una, ca de obicei, ci două pungi de pui. PUI adevărați, cu piept, pulpe, aripi, mă rog, nu doar tacâmuri. PUI adevărați. S-a uitat ușor mirat la cortegiul pribegilor (tot noi patru) și, după o clipă de năuceală, a reușit să-mi marcheze revoluția, urlând din toți bojocii:
"Am învins! Poți să iei câți pui vrei! Asta-i libertatea! Asta-i democrația!".
*Ianuarie 2007, publicat pe pahx2.blogspot.com
Omul care freacă nesul
Printre cele mai ciudate amintiri pe care le am din perioada pre '89 este el, "Omul care freacă nesul". Cred că l-am văzut prima dată într-un atelier studențesc de la Arhitectură, dar nu sunt sigur. Oricum, l-am văzut în mai multe ateliere de proiectări, l-am văzut într-un laborator de cercetare, în cancelaria unei școli, la 2 Mai, la munte, în camping, și, în general, cam peste tot unde erau mai mult de 3-4 oameni. Căci îi plăceau mulțimile, audiența, atenția publicului.
Era genul intelectualului rezistent prin cultură. Citise "Shogun", "Magicianul" și cumpărase cu 300 de lei "Istoria" lui Călinescu. Avea o bărbiță creativă, anti-sistem, și nu purta niciodată costum. Era haiosul prin definiție. Știa cel puțin 3 glume pe care le rotea cu mare repeziciune, așa încât nici nu te prindei că, până la terminarea programului, le rotise tot pe alea 3 de 20 de ori. Era sufletul petrecerii, ce mai.
Numai că el nu se manifesta niciodată la petreceri. Îl vedeai în acțiune doar la birou. Venea puțin mai târziu decât ceilalți. Nu mult, vreo 30 de minute, 45... Cât să se facă simțită lipsa lui. Cum venea, își arunca tașca într-u colț (alt semn de creativitate - de tașcă zic) și se așeza ostenit la birou. Mereu avaea câte o poveste care să-i justifice întârzierea. Și de fiecare dată era ceva aproape fabulos: ajutase o mătușă să nu fie evacuată de la demolările pentru Victoria Socialismului (se luptase cu forțele dictatorului, se legase sub buldozer, forțase cordonul de ordine și fugise cu 300 de cocoșei pe care-i mai avea mătușa într-un butoi cu murături din '43. An bun); arătase degetul mijlociu către coloana lui Ceaușescu și apoi stătuse ascuns trei zile la un prieten de la ambasada RDG. Etc.
Dup ce termina poveștile, aștepta. Își trăgea sufletul și se uita la audiență. În loc de aplauze sau flori, spre el se întindeau căni în care se aflau 2-3 lingurițe de Amigo și 1-2 lingurție de zahăr. Lua o cană, cu dramatismul cerut de situație și se ridica. În fața lui se făcea loc. Toți se dădeau la o parte, făcându-i loc spre oala în care apaa era adusă la temperatura de fierbere cu un fierbător rusesc. Lua o linguriță de apă, o turna în cană, și începea să frece. De-atunci încolo, asta făcea toată ziua. Oamenii din jur erau fericiți. Omul care freacă nesul mai bine ca nimeni altcineva era la lucru. Îi făceau proiectele, îl acopereau, făceau tot ce era nevoie pentru ca el să-și poată duce până la capăt sfânta misiune a frecării nesului.
Au trecut peste 20 de ani de atunci, dar omul care freacă nesul n-a dispărut. Nu mai are aceleași povești, nu mai ajută mătuși decât dacă acestea au probleme insurmontabile cu alți angajați ai statului român, ca și el. Căci da, eel este, în continuare, angajat la stat. N-a ucrat și nici nu va putea lucrea vreodată la privat. NU mai mult de câteva luni. Un deadline strâns, unde ar trebui ca el însuși să muncească, l-ar distruge. Dar așa, la stat, el are locul lui, pe care nu i-l poate sufla nici măcar Nescafe Dulce Gusto. Tot el este cel care știe cum să pună mai bine pastila, cum să pregătească apa, cum să bage filtrul de cafea în priză. E nemuritor și indispensabil.
E un idiot leneș, un profitor și, de cele mai multe ori, trunătorul care-i dă în gât pe ceilalți ca să se scoată el în față. Vara salvează Vama, toamna Delta, iar în intersezon freacă nesul pentru un ONG cu scopuri indecise. Sigur știți și voi unul, sigur ați vrea să-i dați un șut în cur. Abțineți-vă. E etern,așa cum și dinozaurii se credeau eterni.
Senzațional! Marți veți vedea oameni mâncând!
Probabil o raritate în ultimele luni, imagini cu oameni mâncând vor putea fi vizionate în direct, marți, pe www.catavencu.ro.
Evident, este vorba despre Balul Academiei Cațavencu, unde oamenii vin în primul rând ca să vadă dacă a mai venit altcineva. După aia, de obicei, se și mănâncă, ceea ce s-ar putea întâmpla și anul acesta. Dar mai multe veți afla live, marți, pe site, pe Twitter, pe Facebook și pe unde s-o mai putea.