Manual alternativ-amatoristic de deșertistică modernă și contemporană* (I)
Lecția I
“Cum și când intri în deșert. Cum este nisipul. Cum faci un bivuac.”
Text introductiv:
Când intri prima dată în deșert trebie să te descalți și să-ți lași pantofii la ușă. Nu știu de ce, da’ parcă așa simți nevoia. Oricum, n-o s-o faci niciodată, pentru că prietenii tăi au grijă totdeauna să-ți amintească de scorpioni, de șerpi, de cioburi și de faptul că nisipul, totuși, are peste 50o C.
Întrebare:
Și, de fapt, când intri prima dată în deșert?
(Răspunsul obligatoriu - maxim 2303 caractere. Trebuie folosite expresii frumoase, comparații și, neapărat, așa cum a cerut Cornel Ivanciuc în ședința de sumar din data de 20 iulie 2000, descrieri de peisaje și culori, pentru prietenii domniei sale, artiștii plastici)
Răspuns:
Din câte îmi amintesc eu, cred că prima dată am intrat în deșert într-o bună zi de iunie, parcă prin ’99, pe seară. Nu mai știu dacă ăsta era planul, dar a trebuit să părăsim șoseaua, ca să încropim un bivuac. Bivuac este acel tip de așezare care aduce cu imaginile de la Bobâlna de prin manualele de istorie. Nomazii, adică noi, își așează căruțele/mașinilie în așa fel încât să fie protejați de vânt, că de prieteni se apără singuri. În mijlocul unei forme geometrice perfect neregulate, cu exact atâtea laturi câte mașini sunt, se așează corturile. Vântul, de obicei, nu ține cont de astfel de nimicuri. El știe una și bună: să sufle. Și suflă, doamnelor și domnilor, zi de vară până-nseară, iar dacă n-o fi murit, o mai sufla și-n ziua de azi. Așadar, cum spuneam, am intrat în deșert. Nu mult, ca să nu ne pierdem, căci n-aveam firmituri de aruncat peste umăr. Am găsit niște dune mici, de infanterie, după care ne-am adăpostit. Nisipul, ca să-i spunem așa, este, prin acea parte de Maroc, roșu. Dar știți cum, așa, un roșu ca la mama acasă. În plus, mai este și argilos. Dacă ai ghinionul să campezi (sau să bivuachezi) după o dună din astfel de nisip, ești un om fericit. Nisipul ăsta roșu și argilos de care vorbeam mai devreme se lipește de tine, de mașină, de farfurie, de furculiță, de haine și, uneori, de dinți. Observi asta, însă, abia dimineața. Dimineața lumina vine de la răsărit, însă destul de greu. După o noapte de semi-furtună, norii se ridică nesiguri, cam așa cum se ridică un artist de la masă după zece ore de discuții în contradictoriu în jurul unor carafe de vin. Soarele apare și el, la fel de mahmur, de după norii împleticiți. N-am văzut niciodată un răsărit mai straniu. Nici măcar în Vama Veche unde, pe la ora șase a.m., cei care apucă dimineața văd întotdeauna doi sori, două mări și așa mai departe. Aici, însă, nimic nu-i dublu. Totul e unic: nisipul roșu-portocaliu - un amestec între toga lui Dalai Lama și mantia ultimului împărat chinez –, saorele palid ca un articol cu pretenții din Playboy și un vânt nervos și lipsit de rațiune ca o intervenție televizată de-a lui Cristian Tudor Popescu. Bun, vă veți întreba, dar ce e unic dacă totul seamănă cu ceva? Simplu: unicitatea constă în faptul că în deșert toate lucrurile astea care seamănă cu ceva cel puțin bizar sunt frumoase.
Temă pentru acasă:
Închideți ochii. Nu, nu așa! Închideți ochii ca lumea, fără să vă uitați pe sub gene. Frecați ochii zdravăn, așa închiși cum sunt. Pentru o clipă veți simți culoarea nisipului despre care vorbește autorul în textul de mai sus.
*Publicat în Alamanahul Academiei Cațavencu 2001
Trebuie să fii acolo!
Întrebam zilele trecute pe Twitter de ce ar trebui să-mi fac sau să nu-mi fac un cont pe Facebook. Mă rog, mi-am făcut cont anul trecut, când se discuta aprins despre social media și posibilitățile de promovare bla-bla. Mi l-am șters cam după două luni, pentru că mă hotărâsem să aștept ziua în care Facebook va fi și altceva decât un alt mediu de difuzare a non-informației. Dar, revenind, la întrebarea mea oarecum retorică mi-a raspuns Cristi Dorombach, spunându-mi, în linii mari, că trebuie să fiu acolo, pentru că e toată lumea bună, chiar și Zoso.
Argumentul mi s-a părut amuzant, în stilul avântat al Piticului. Adică acolo e multă lume, deci trebuie să fiu și eu, ca să nu pierd startul. Oare?
Dacă în India trăiesc 1.180.000.000 de oameni, asta nu înseamnă că "trebuie să fii acolo". Dacă Toyota a vândut peste 29.000.000 de mașini cu numele Corolla pe ele, asta nu înseamnă că "trebuie" să îți iei și tu o Corolla. Dacă Vodafone are 9.000.000 de clienți în România, asta nu înseamnă că "trebuie să fii și tu" în rețeaua respectivă. Implicit, dacă 500.000.000 de utilizatori au conturi pe Facebook, asta nu înseamnă că "trebuie să fii acolo".
Există multe alte argumente pentru a fi pe Facebook, iar unul dintre ele este că din ce în ce mai multe dintre gagicile care se numesc pompos "brand-manageri" prin diverse firme cu buget de marketing și publicitate au conturi pe Facebook. E ceva pe măsura înțelegerii lor. Adică mai pui o poză, mai stai pe chat cu prietenii, te mai întâlnești virtual cu niște colegi din școala generală, poate agăți ceva... Iar prezența acestor persoane printre cele care folosesc Facebook le face să fie mai deschise la propunerile de a cheltui bani în campanii pe Facebook. E trendy, iar dacă vrei vreun ban din aceste fonduri care plutesc fără rost prin aer, atunci trebuie să ai pagină pe Facebook. Ăsta ar fi un argument. Ăla cu "trebuie să fii acolo pentru că e atâta lume" nu este un argument. Este o reacție emoțională, din care judecata proprie lipsește.
De secolul trecut
Sunt țări în care poți să-ți cumperi țigări stând în fața automatului și dând un SMS. Sunt țări în care poți urmări un meci de fotbal fără a plăti doi operatori de cablu. În fine sunt țări care au trecut în secolul XXI de vreo 10 ani.
România nu se numără printre ele. În România, dacă vrei să vezi un meci de fotbal din campionatul intern, fie trebuie să ai gusturi dubioase și să ții cu echipe de opțiunea a treia sau a patra, fie trebuie să te abonezi la RCS. Să te uiți, eventual, pe internet, la un presupus derby? Imposibil dacă nu piratezi.
Adică de ce să-ți ia firma de cablu (care are și ditamai divizia de transmisie de date) 3,4 sau 5 lei pentru un meci, plătibili cu un card sau prin SMS, când te poate lăsa să cauți programe și transmisii pirat? Au plătit aproape 100 de milioane de euro pentru drepturile de televizare ale campionatului românesc, așa prost cum este el, și n-au reușit decât să creeze niște televiziuni falimentare care să transmită meciurile. Ăsta este modelul de business în 2010. Ăsta era și în 2009 și în 2008. Tot ce a reușit acest model de business a fost să scadă audiența generală a meciurilor de fotbal, să scadă încasările și să limiteze accesul microbiștilor la meciuri.
Singurul care a câștigat din chestia asta este președintele LPF, care se poate lăuda că a adus cluburilor mai mulți bani. Bani pe care pot să-i spargă liniștitie pe noi achiziții. Atâta vreme cât nu poate să-i urmărească decât 30% din populația țării...
Oricum, continuați, băieți. Asta-i calea. Băncile au băgat deja prea mulți bani în voi pentru a mai putea recunoaște că au mizat greșit. Când, însă, vă veți trezi cu o clauză contractuală care cere acoperire națională pentru fiecare meci (așa cum cer FIFA și UEFA, nu neapărat și FRF), atunci vă veți întoarce scheunând la public, să vă ajute să ieșiți din rahat, căci băncile nu vor avea răbdare. Dar, probabil, va fi mult prea târziu.
Valoarea n-așteaptă numărul Pașcanilor
Stimate băiete,
În alte condiții nu ți-aș fi scris. Deloc. Nici măcar nu m-aș fi referit la tine, luând în serios rugămintea primită pe SMS de la șeful tău de a vă lăsa în durerea voastră. Dar nu pot să iau în serios rugămintea cu pricina, atâta timp cât voi nu aveți altă treabă decât sa mușcați în continuu de cur locul de unde ați ciugulit din palmă.
Așadar, stimate băiete, îmi pare rău. Îmi pare rău că ți-ai început cariera de ziarist la niște publicații pe care nici măcar nu vrei să le treci în CV. Dar, să știi, pentru faptul că tu te simți rușinat de cariera ta nu este vinovat Doru Bușcu, nu este vinovat Ioan T. Morar și nu este vinovat nici Sorin Ovidiu Vântu. Tu ești vinovat, pentru că nu văd nimic rușinos în a fi redactor-șef al revistei culturale Acces sau în a fi lucrat la Orizontul din Pașcani.
Îmi mai pare rău, stimate băiat, că ai ajuns târziu în București și că n-ai apucat să faci nimic memorabil. Dar nici pentru asta nu e nimeni vinovat. Era conjunctura internațională proastă și nici feng-shui-ul nu te-a prea ajutat. Asta e. Dacă tu credeai că tot ce mișcă în media de la Podu Iloaiei încoace nu te așteaptă decât pe tine pentru a deveni idol unic al tuturor jurnaliștilor, trebuie că ai suferit o dezamăgire cruntă.
Îmi pare bine, însă, stimate băiete, că ai găsit un loc unde să te manifești plenar. Îmi pare bine că nu mai ai mogul, nu mai ai stăpân, nu te mai bate nimeni la cap. Îmi pare bine că ești un soi de șef și că la Moțca lumea bea în cinstea acestei realizări.
Dar, stimate băiete, am o rugăminte la tine. După ce noi am făcut asta și asta, e absolut de căcat ca și tu să te apuci să faci ceva similar. Mai ales că nu ai umor, nu ai rigoare, iar în cazul încercării tale nici nu te-au ajutat prietenii de la ANAF, să-ți dea textele gata scrise pe sub ușă. Așa că, stimate băiete, încearcă, pentru început, să ai ideile tale. Pot fi și proaste, dar să fie ale tale. Te vei simți mai bine atunci când vei încerca să explici acasă cu ce te ocupi.
Dacă nu poți, stimate băiete, decât să șterpelești ideile ălora pe care îi urăști, nu-ți fă griji. Există un loc pe lume și pentru tine. În Moțca (m-am interesat) lumea nu are acces la Academia Cațavencu și nici la internet. Dacă ți-ai face o revistă acolo, ai avea șanse mari ca toți cititorii din cârciuma locală să te ia drept original.
Dar până atunci, stimate băiat, ia o distanță respectuoasă de ideile naostre. Și, implicit, de noi. Iar dacă mai vrei să înjuri pe cineva de la Academia Cațavencu, înjură-i pentru că au acceptat ca un impostor ca tine să fie angajat acolo.
Mai aveți câteva ore în care puteți evita să fiți ridicoli
O fundație australiană a lansat ideea unei zile a tăcerii pe Twitter și Facebook pentru a conștientiza ce înseamnă autismul și imposibilitatea autiștilor de a comunica/relaționa cu cei din jur.
Ideea lor a prins și în România, multipli trendinezi online anunțând că vor fi muți ca niște lebede cu acastă ocazie. Bravo lor. Numai că inițiativa australiană este denumită "A Global Fundraiser for Autism". Nu "O tăcere globală pentru autism" și, în niciun caz, nu "O fanfaronadă globală pentru autism". Adecătelea este vorba de strângere de fonduri, iar dacă diverși guru și trend-fox-terrieri ar fi citit ce scrie pe site-ul oficial al campaniai ar fi înțeles asta. Donații se pot face până la sfârșitul zilei, iar oamenii din online care se bat cu pumnii în piept că susțin campania ar putea să doneze ca să nu devină doar niște tromboane inutile, doritoare de imagine pe spinarea ideii și suferinței altora. Pagina de donații este aici, iar de banii aceștia ar putea beneficia și ambasadorii români ai campaniei, Autism România, Asociația Părinților Copiilor cu Autism.
Dacă vreți să nu deveniți ridicoli, donați. Se va vedea pe contul vostru asta.
Oricum, felicitări sincere lui Claudiu, aka @aiurea, un om care, deși trece drept un teribilist lipsit de simțăminte, a înțeles mai bine mesajul decât mulți dintre sensibilii cu influență.