Anonimatul dăunează grav credibilității
Am descoperit un blog interesant: http://theophylepoliteia.wordpress.com. Autorul scrie despre politica, cu aplecare spre cea externă. Scriitura denotă educație și rigoare. Materialele sunt documentate și deseori se face trimitere la sursa informației. Comentariile sunt echilibrate și există acolo o comunitate care pare a ști despre ce vorbește. Dar...
Dar, să spunem că mi-a plăcut un text de acolo. Să spunem că, în etica citării pe care o am încă dinainte ca bloggerii să înceapă să behăie că nu li se dau linkuri, aș vrea să citez acest blog. Aș face-o? Nu. M-aș lipsi de forța pe care mi-o pot da argumentele deja dezvoltate de către acest om, pentru că nu știu cine este. Chiar dacă scrie pe mai multe bloguri, chiar dacă pseudonimul său este asociat cu nume cunoscute pe cursdeguvernare.ro, el alege să rămână "Theophyle". Poate nu-l interesează gloria, poate nu vrea să fie băgat în seamă, poate nu vrea să fie citat. E alegerea lui. Teophyle, însă, nu este o persoană reală care poate da credibilitate celor scrise de el. Iar eu nu pot face referire la un pseudonim pentru a-mi întări spusele, dacă vreau să am un demers onest.
Vali Petcu sau Cetin Ametcea au înțeles acest lucru, alegând să-și decline identitatea din spatele brandurilor construite în ani, zoso.ro sau arhiblog.ro.. NU sunt singurii, dar sunt emblematici. Pe ei pot să-i citez și atunci când scriu un articol serios pentru presa clasică. Am și făcut-o de mai multe ori. Pe Theophyle nu. E, poate, nedrept, dar, până la urmă, este alegerea omului.
Poate o fi meritat
Vineri, multă lume s-a agitat apostrofând televiziunile de știri pentru prestația janlică din timpul revoltelor din Egipt. A părut nemulțumirea unor "blogărași" în fața unor instituții de presă mature, care știu ele mai bine despre ce este vorba. Numai că sâmbătă și duminică cel puțin una dintre aceste telviziuni de știri a revenit la sentimente mai bune față de meseria de jurnalist. Așa se face că pe Realitatea am văzut transmisii de la fața locului, ferestre în timpul programului obișnuit, emisiuni dedicate. Mai târziu cu o zi decât ar fi fost cazul, dar totuși. Poate așa o fi fost și pe Antena 3. Nu știu, că iar n-am apucat să văd.
Mă gândesc, însă, că dacă ar fi văzut imaginile din Cairo cu o zi mai devreme, poate cel puțin o telespectatoare cu chef de aventură nu se mai ducea senină la aeroport, declarând reporterilor că ea nu știe să fie vreo problemă în Egipt și că se duce să se plimbe prin Cairo, Alexandria etc.
Lumea văzută de Ioan G
Aveam 16 sau 17 ani când în redacția Academiei Cațavencu a sosit o scrisoare care mă demasca drept securist și, pe alocuri, spion triplu: lucrasem și mai lucram încă pentru Securitatea lui Ceaușescu transformată în SRI, DGSE-ul francez și BND-ul german. Făceam asta de prin 1984. S-a râs, am fost luat la mișto pentru precocitatea extremă (în '84 aveam 10 ani) și cazul s-a mușamalizat la o bere. Am fost norocos să dau peste niște colegi înțelegători. Alții m-ar fi lapidat, probabil, pe baza acelei singure anonime, fără să mai aștepte Legea Ticu, înființarea CNSAS și alte alea.
Dincolo de această ridicolă presupusă colaborare cu securitatea, au existat și cazuri reale în redacție. Unul dintre împricinați este mort, așa că nici măcar nu-i voi mai da numele. Mie îmi era simpatic. Al doilea a mărturisit prin 1995, povestind ceva trunchiat. A fost îngăduit. A fost îndepărtat mai târziu, când s-a dovedit că povestea din dosar era mult mai sordidă decât ceea ce povestise. Am scris despre asta în Săptămâna Financiară, în 2006. Nici azi nu mi-am schimbat părerea, deși îl mai întâlnesc pe culoarele redacției, atunci când ne nimerim împreună acolo. Nu ne iubim, asta-i clar. Într-un fel, a plătit, social, pentru greșelile din trecut: cariera i-a fost distrusă, vocea lui nu mai este luată în considerare, semnătura lui nu mai impune agenda publică și-și duce viața a marginea unui cerc în care altădată strălucea. Pentru tot ceea ce a făcut bun pentru revistă (și chiar a făcut, în timp) are parte de un tratament destul de fair.
În fine, al treilea caz a răbufnit zilele trecute. Nimeni nu știa despre asta. Vorba lui Doru, "A turnat cît să-şi poată spune, în toţi anii ăştia de după, că poate pe el or să-l uite. Uite că nu l-au uitat.". A fost o dezvăluire neașteptată, dar, pentru cei care îl cunosc pe Ioan G, nu și surprinzătoare. Pentru că Ioan G are o lume a lui, separată, în care crede că talentul scuză mijloacele. Că nu-i așa, o știe mai toată lumea, dar dacă nu i-o va spune nimeni, el n-o s-o afle vreodată. Însă, chiar dacă nu este un caracter (poate doar, în sensul englezesc al cuvântului, acela de personaj), Ioan G rămâne un foarte bun scriitor. Un scriitor pe care îl apreciez și care, în felul lui, a influențat felul de a scrie al multor oameni de la Academia Cațavencu. Câtă vreme nu va dori să scrie manuale de morală sau ghiduri de verticalitate, lașitatea lui va rămâne o altă notă de subsol într-o posibilă istorie a literaturii române recente. E adevărat, o istorie plină de note de subsol.
PS: Am închis comentariile la acest post. (sper)
Cea mai rușinoasă zi a presei române
28 ianuarie 2011 tocmai s-a terminat. Bine că s-a dus! N-aș fi crezut vreodată că mă voi simți mai umilit ca jurnalist. N-am crezut că breasla (ar trebui să-i spun tagma) din care fac parte poate rata atât de stupid. N-am crezut nici eu, cum nu credea, pe Twitter, nici Vlad Petreanu, unul dintre jurnaliștii români pe care chiar îi respect.
Încerc să-mi închipui discuțiile dintre regiile de emisie ale televiziunilor de știri din România și niște ipotetici reprezentanți ai egiptenilor revoltați: "Mai stați puțin cu revolta aia, că nu vrea să plece Crețuleasca de lângă plosca domnului Nicolescu, de la PSD Argeș!", "Alo, revoluția live, se aude? Nu intrăm până la 24, ora noastră, că mai are Badea niște tumbe de făcut!", "Ce vreți, mă? Să intrați în direct? Muie! Îl avem pe unicul Mircea Dogaru în studiou. Nu că e ca și cum ar dormi la noi, dar nu putem să-i întrerupem discursul pro-ceaușit pentru a da imagini de la o revoluție musulmană!". Și așa mai departe. Mai puneți de la voi. Orice e permis.
Dacă sunteți telespectatori ai celor două televiziuni "de știri" din România, am două vești pentru domniile voastre: Tunisia și-a alungat dictatorul pe 14 ianuarie, iar Egiptul încerca din răsputeri să facă același lucru 14 zile mai târziu. Știu că nu ați văzut asemnea știri la Realitatea TV sau la Antena 3, pentru că acolo lumea era ocupată cu altceva.
Oamenii care fac transmisii live când iese un coș dictatorial pe buca dreaptă a lui Traian Băsescu ("Cum își permite, dom'le, coșuri pe cur, când poporul n-are ce mânca?"), oamenii care fac Breaking News dacă tușește vreun baron local din PSD, oameni pentru care News Alert înseamnă o știre de acum 3 ani, preluată de ei de pe Youtube, ei bine, oamenii ăștia n-au găsit un moment liber pentru a strecura imaginile și informațiile care țineau planeta cu sufletul la gură. Care țineau planeta cu sufletul la gură așa cum au ținut-o și acum 21 de ani, când în rolul tunisienilor și al egiptenilor eram noi, niște oarecari din Europa de Est.
Nu m-am uitat pe Antena 3, dar am urmărit Realitatea, în timp ce pe un alt televizor curgea CNN iar pe net (merçi @Petreanu, merçi @m3bis) mă uitam la Al Jazeera, varianta engleză. Peste tot era cu sânge, cu incendii, cu informaii de la fața locului. Numai la Realitatea, Adriana Nedelea vorbea cu Vadim despre câinii vagabonzi. Ba îl luase și pe prefectul Atănăsoaie, de București, ca să explice cum stau lucrurile cu legea pe care vrea să o propună. Nici măcar nu-și făcuse temele. Nci măcar atât. Nici măcar nu știa că legea lui Atănăsoaie, pe care ea o prezenta drept o noutate, ca și interlocutorul ei, la fel de priceput, datează din 2001.
În timp ce televiziunile de știri din România plângeau pe electrocardiograma unui politician acuzat de corupție și polishau cadavre pe bandă rulantă, istoria trecea cu pași repezi pe lângă acești pretinși ziariști. Până la urmă, 28 ianuarie 2011 s-a terminat.
S-a terminat cea mai rușinoasă zi a presei române. De până acum.
Vai, ce ne facem cu câinii fără stăpân?
După ce o femeie a murit în urma atacurilor unei haite de maidanezi, presa a început să dezbată adânc problema, întrebându-se cine este de vină, cine trebuie să plătescă, ce ne facem cu maidanezii, cum rezolvăm problema. Profesionalism împins, ca de obiecei, la extrem.
Aceste întrebări, însă, nu aveau de ce să existe. Nu atâta vreme cât există deja un răspuns. Și nu de azi de ieri, ci din 2001.
În 2001 a fost emisă o ordonanță de urgență (155/2001), aprobată prin legea 227/2002 și modificată în 2006, prin legea 391/2006. Găsiți totul aici.
Pe scurt, încă din 2002 consiliile locale aveau obligația de a înființa servici pentru "gestionarea câinilor fără stăpân" și adăposturi pentru aceștia. Câinii fără stăpân care nu sunt adoptați în termen de 7 zile de la aducerea în adăpost sunt, conform legii, eutanasiați, cu respectarea a o mulțime de norme europene. PUNCT.
Așadar nu sunt prea multe de spus, prea multe de descoperit. Există o lege care reglementează de 9 ani aceste probleme. Câinii fără stăpân din Sectorul 5 sunt responsabilitatea consiliului local al Sectorului 5. Acei câini, pe care nu i-a adoptat nimeni, trebuiau să fie în adăpost de multă vreme. Neadoptați, erau și morți de multă vreme. Și așa mai departe.
Pentru faptul că acei câini nu erau nici în adăpost și nici eutanasiați, consiliul local al Sectorului 5 este pasibil de amendă între 1.000 și 2.500 de lei. Câinii fără stăpân fiind responsabilitatea lor, membrii consiliului local al Sectorului 5 sunt vinovați (legal, nu numai moral) de moartea acelei femi. Restul sunt dezbateri inutile. Decât să ne dăm cu părerea despre noi măsuri de rezolvare a situației câinilor vagabonzi, mai bine ne unim forțele și milităm pentru aplicarea legislației existente.