Realitatea vs. Botiș: tendențiozitate și bulan
Luni seară Realitatea a sărit la gâtul ministrului Botiș pentru o stare de incompatibilitate. Cel puțin așa spuneau ei la începutul emisiunii. Și mai spuneau că ar avea o firmă în casă, firmă care a accesat un proiect european de 500.000 de euro.
Bun, emisiunea moderată de Radu Soviani și Cătălin Striblea a început prost. Intraseră live cu temele nefăcute. Subiectul era proaspăt, preluat de la publicația timponline.ro din Bistrița. N-au avut timp, nici online și nici offline, să verifice sau să meargă mai departe și s-au aruncat în subiect cu cele două capete înainte. Nu neapărat ei, ci probabil producătorii, sau mai ales producătorii. Timp de jumătate de oră s-a speculat absolut neprofesionist, pentru că cei din studioul RTV nu dețineau niște date elementare: Botiș locuiește acolo sau este un spațiu pe care l-a închiriat; este vorba de o firmă sau de un ONG, din moment ce pe ecran se derulau imagini cu un extras de la Registrul asociațiilor și fundațiilor; Botiș are vreo legătură cu ONG-ul respectiv sau nu; tipa din asociație (căci asociație e) care lucrează și la AJOFM Bistrița este sau nu șefa de cabinet a lui Botiș etc, etc. Nu exista minima verificare a informațiilor. Întâmplător, de aproximativ 6 luni mă ocup de căutarea de incompatibilități la politicieni, de la nivel local la cel central. Am publicat câte ceva în Tulcea și pregătim un serial în Academia Cațavencu - 161 pentru România - cu sprijinul oamenilor din presa locală. Pe partea asta, cel puțin, știu câte ceva, așa că m-a enervat destul de mult lipsa de rigoare a pseudo-documentării făcute de producătorii care i-au aruncat în hău pe Soviani și Striblea. Nu era vorba, oricum, despre incompatibilitate, iar intervențiile lui Titus Corlățean erau de-a dreptul imbecile. Omul, candidatul minune al lui Hrebenciuc, spunea cu un aer superior că incompatibilitățile parlamentarilor și miniștrilor sunt clar prevăzute în Constituție. Sunt pe pizda mă-sii! Adică, mai pe înțelesul lui Corlățean, nu sunt. Sunt prevăzute în legea 161/2003 și în statutele deputaților și senatorilor. În Constituție se spune daor că incompatibilitățile sunt prevăzute în legi speciale. Dar omul crede că dacă folosește des cuvântul "constituție" mai capătă greutate și discursul lui. De azi înainte ar trebui verificate toate afirmațiile despre Constituție ale lui Titus Corlățean, pentru că, aparent, nu toate au acoperire.
În fine, dup o pauză publicitară, intră în direct, prin telefon, și Botiș. El explică ceea ce ar fi putut fi evitat: nu e firmă ci e asociație, nu stă la el în casă ci într-un spațiu al firmei soției (asta se putea deduce și din declarația de avere, dar cei de la timponline.ro așa au scris, așa au preluat și cei de la Realitatea), el nu este membru în asociație (asta încă e de verificat), Alina Căpraru nu mai este șefa cabinetului lui parlamentar din Bistrița și așa mai departe. Să fi fost în locul lui Radu Soviani sau al lui Cătălin Striblea, m-aș fi repezit pe loc la producători și i-aș fi strâns de gât. Bine că ei n-au făcut-o, pentru că a intervenit, pe neașteptate, partea de bulan despre care vrobeam în titlu: fără să-l întrebe nimeni, Nelu Botiș a spus că nevastă-sa ia bani de la asociația cu pricina pentru activitatea de consilier pe proiectul finanțat de UE și Ministerul Muncii. Asta a fost, într-adevăr, o lovitură de presă, mai ales pentru că are marele merit de a se fi smuls informația live. Brusc, însăilarea tendențioasă a devenit super anchetă de presă. Cazul lui Botiș este un caz clar de conflict de interese, conform articolului 72, alineatul 10 din legea 161/2003. Soția ministrului a realizat "foloase materiale" de pe urma unor acte (contract de finanțare sau ce o fi având asociația respectivă) făcute de ministerul unde șef este soțul. Botiș poate să-și dea și demisia, dar premierul este obligat, după cercetarea cazului, să sesizeze DNA. Adică e de pârnaie.
E un caz fericit în care un urechism a devenit o chestie bine probată. Printr-un noroc chior, dar norocul aere un rol important în munca unui jurnalist. Radu și Cătălin pot să meargă la Dumnezeul ziariștilor și să-l scoată la o bere, căci și el i-a scos excepțional în seara asta. Iar data viitoare ar putea să-și oblige producătorii să-și facă mai bine treaba, mai ales că informația preluată pe nerumegate din timponline.ro apăruse pe 15 ianuarie aprilie, iar ei au dat-o abia pe 18, deci au avut 3 zile la dispoziție să o molfăie cum trebuie.
Online, nasurile sunt mai lungi şi sigur nu se văd
De vineri, 8 aprilie, se sparg nenumărate capete de specialişti pentru a prevedea ce se va întâmpla cu „Gândul” după renunţarea la suportul tipărit şi trecerea exclusivă în mediul online. Eu nu voi vorbi despre viitor. Voi vorbi însă despre atitudinea de blogger ţâfnos a celui sub conducerea căruia Gândul a renunţat la a mai chinui tăietorii de lemne şi producătorii de plăci tipografice.
În 21 de ani nu am citit în România un rechizitoriu mai pueril la adresa presei făcut de cineva care are, totuşi, pretenţia că ar fi, cumva, jurnalist. L-am citit acum, ca pe o mare victorie a bunului-simţ împotriva nesimţirii din presa „tipărită”. Autorul, redactorul-şef al publicaţiei „Gândul”, un anume Claudiu Pândaru, declară ritos că el a urât mereu presa tipărită. Pe undeva, e de înţeles, omul fiind la origini ziarist de presă video. Nu e de înţeles cum se poate face însă diferenţa dintre presa tipărită şi cea scrisă. Pentru că trecerea „Gândului” în mediul online nu înseamnă că acest cotidian va deveni unul vorbit, pictat, dansat sau pantomimat. Tot scris va rămâne. Or, domnul Pândaru pare convins că vina pentru toate mizeriile din presă o poartă hârtia, cerneala tipografică, chioşcurile de difuzare şi aşa mai departe. De parcă vina pentru derapajele televiziunilor o poartă Edison sau cei care au descoperit aplicaţiile undelor electromagnetice.
Rechizitoriul celebrului Claudiu Pândaru atacă dur, la sânge, toate racilele bătrânilor dinozauri din presă: corupţia, traficul de influenţă, lipsa de profesio nalism, mercenariatul şi aşa mai departe. Soluţia domniei sale pentru a scăpa lumea de toate aceste rele este mutarea ziarului „Gândul” doar pe Internet. Nu vă amăgiţi şi nu vă lăsaţi înşelaţi. Nu este vorba despre o măsură dictată de considerente economice, nu este vorba despre schimbarea obiceiurilor de consum ale cititorului de presă, nu este vorba nici despre incapacitatea - provocată de incompetenţa managerială - de a ţine un ziar pe piaţă, nu este vorba nici măcar despre evoluţie şi despre găsirea unui suport mai flexibil, compatibil cu secolul în care trăim. Nimic din toate acestea. Este vorba despre viziunea profetică a unui tânăr, care se referă la colegii lui cu aceeaşi suficienţă ca un dinozaur expirat. „Îmi pun oamenii să facă subiecte”, „în redacţia Gândul am astfel de oameni” etc. Scriind asta, Claudiu Pândaru dovedeşte că nu este cu nimic mai avansat decât maşina de tipar a lui Gutenberg, pe vremea căruia în România mai existau şerbi, iobagi şi robi. Nu este altceva decât încă unul care a vrut să se conformeze vorbei din bătrâni: „Dacă până la 31 de ani n-ai distrus un ziar, nu te poţi numi stăpân de sclavi în presă!”.
De aici.
Olecuță de circ la Teatrul Național. Cu olecuță de Chaplin
În România, când snobilimea de la orașe și sate aude despre circ, strâmbă din nasurile alea fine pe care le poartă mai mult pe sus. Știu chiar cazul unei artiste - foarte trendy printre oamenii care degustă spectacole doar printre pahare de bere - care primise, la un momentdat, un soi de bursă la Cirque du Soleil. A stat vreo câteva zile și s-a întors profund dezgustată “Da’ ce-au crezut ăștia că sunt eu? O circăreasă? Ce să învăț eu de la ăia? Circ? Pfui!”. Și n-a învățat nimic, cariera ei văzându-și liniștită de drumul descendent printre mesele din cluburile intelighenției românești, în timp ce așa-zișii circari de la Cirque du Soleil revoluționează lumea spectacolelor de la un show la altul.
Am amintit de Cirque du Soleil, dar asta-i doar ultima și cea mai cunoscută dintr-o serie de companii de spectacol ce poartă numele înșelător de “circ” în timp ce sunt, mai degrabă, artiști care caută spectacolul complet care să combine cât mai bine muzica, dansul, actoria, acrobația și umorul. E greuț, dacă nu chiar greu, și trebuie să ai o doză de nebunie să încerci așa ceva. Dar când te cheamă Victoria Chaplin și ești fiica celebrului Charles, nebunia artistică s-ar putea să fie moștenire genetică. Pentru că Victoria Chaplin și soțul său, Jean Baptiste Thiérrée, au înființat probabil primul “circ” în care nu apăreau animale dresate iar scena nu era plină de rumeguș ca să absoarbă creațiile artistice ale poneilor săltăreți. Prima lor companie se chema Le Cirque Imaginaire și a fost urmată de Le Cirque Invisible, care mai dă spectacole și în ziua de azi.
N-am văzut nici măcar un show de-al lor, vorbesc doar din citite, dar există un produs al Le Cirque Imaginaire care va putea fi văzut la București la sfârșitul lui aprilie: nepotul lui Chaplin, James Thiérrée, în propriul său spectacol, “Raoul”. E produsul Le Cirque Imaginaire pentru că juca deja alături de părinții săi (Victoria Chaplin și Jean Baptiste Thiérrée), în scena “circului”, de la 4 ani. Iar din ce-a făcut el am mai văzut câte ceva.
“Raoul” este unul dintre spectacolele care, într-adevăr, se apropie de ideea de show complet. E scris, regizat și interpretat de către nepotul lui Charles Chaplin și îmbină elemente din circul modern cu ceea ce se cheamă actorie clasică, are mișcări împrumutate din dans și sunetul unui concert bun din timpul festivalului Enescu. Are vreo importanță că James Thiérrée este nepotul lui Chaplin? Are, mai mult decât una publicitară, pentru că spectacolul nepotului are o doză foate mare din porția de sentimente contradictorii transmise de filmele bunicului. Mai ales că nici apropierea de filmele mute nu este deloc mică. Există mult joc, multă mimică, mult nerv. Mai puțin vorbe. Mobilitatea e cea a acrobaților iar unele mișcări chiar mi-au amintit de bunic în filmele lui cele mai bune.
E un show pe care merită să-l vezi cel puțin o dată. Dar, dacă vrei să-l revezi, e posibil, pentru că în București o să zăbovească timp de trei zile, ca orice circ care se respectă, chiar și unul one man: 29 și 30 aprilie și 1 mai, la Teatrul Național. Nu vă gândiți că după spectacol, care începe la ora 20 în fiecare seară, ar merge și o bere la Lăptărie, pentru că lăptăria s-a închis. Iar dacă sunteți iubitori ai teatrului modern românesc, plin de PPCF, iar nu vă recomand să mergeți la bere după “Raoul”, pentru că ar fi mai elegant să lăsăți locul în sală cuiva cu adevărat interesat de spectacolele moderne, nu de ultimele înjurături la modă.
PS: Nu vroiam să închei fără a spune că, spre satisfacția mea, mai există și ambasade care aduc la București și altceva decât scriitori mediocri de cablograme. Cum ar fi ambasada Franței, care aduce spectacolul lui James Thiérrée, împreună cu, evident, Institutul Francez.
Declinul profeților
Acum câţiva ani era la mare modă o carte numită „Declinul advertisingului, ascensiunea PR-ului”, scrisă de Al şi Laura Ries. Citind titlul (iar în multe cazuri acesta a fost şi singurul lucru citit), mii de secretare supracalificate cu diplomă în comunicare şi-au deschis trusele de manichiură şi au început să lucreze cu frenezie, gândindu-se că, gata, aroganţii ăia din firmele de publicitate unde au fost ele respinse la interviu vor rămâne fără locuri de muncă, lăsând spaţiul liber pentru firmele de PR pe care li le vor înfiinţa într-o bună zi iubiţii lor bogaţi pe care încă nu-i găsiseră, dar care urmau sigur să bată la uşă după ce ar fi văzut coperta cărţii celor doi Ries.
Ce s-a întâmplat, însă? Nici în România şi nici pe plan mondial advertisingul n-a dispărut şi nici nu dă semne că ar vrea să iasă din scenă pentru a confirma teoriile lui Al Ries şi ale fiicei sale. Bine, omul e vizionar şi nu se aşteaptă ca profeţiile lui să se îndeplinească imediat, dar, pentru că are peste 70 de ani, nu va mai apuca, probabil, să vadă cum PR-ul, aşa cum îl defineşte el, va înghiţi marile multinaţionale de publicitate, le va lua clienţii şi se va desfăta cu bugetele imense ale Procter & Gamble, Coca Cola sau Toyota, de exemplu.
Unul dintre miturile pe care le propovăduieşte Al Ries este acela că PR-ul nu este costisitor. Încă, aş adăuga eu şi aş mai spune, aruncând o privire în realitatea de pe la noi, că patru salarii minime pe economie plătite, în medie, unor persoane care scriu trei comunicate de presă pe săptămână şi dau 30 de telefoane ca să-şi ceară scuze că au trimis greşit e-mail-uri, transfor mă PR-ul românesc într-o ramură risipitoare a industriei de comunicare. Există, evident, şi firme foarte bune, cu rezultate mişto, dar alea nu sunt ieftine deloc. Dar despre alt ceva este vorba. De ani buni se discută despre moartea presei clasice. Unul dintre motive: e prea scumpă pentru advertiseri faţă de mediul online. Ei bine, acum a fost descifrat şi catrenul 2 al profeţiei: vor muri şi blogurile, pentru că sunt prea scumpe pentru advertiseri în raport cu Twitterul şi cu Facebook. Pentru că pe Twitter şi pe Facebook îşi face cont direct brand-managerul, fără să mai plătească o agenţie, iar de aici până la triplarea vânzărilor şi la o avalanşă de premii Effie nu mai este decât un sfert de pas. Dacă n-ar fi ridicol, ar fi amuzant. Dar nu e. E ca şi cum am trăi într-o lume de şmecheri puşi pe reduceri bugetare şi care nu-şi mai cumpără câine de pază sau sistem de alarmă, pentru că ştiu şi ei să facă „Ham-ham” sau „Nino-nino”. E drept, asta le ocupă tot timpul şi nu mai au cum produce bani, dar măcar sunt fericiţi că fac economii patrulând toată ziua în jurul casei, în timp ce hoţii le golesc dulapurile, frigiderele şi conturile.
De aici.