Sindromul Stockholm în presa românească
1973. Între 23 şi 28 august, angajaţii băncii Kreditbanken din piaţa Norrmalmstorg din Stockholm sunt ţinuţi ostatici de nişte spărgători care încercaseră să dea lovitura vieţii lor la banca respectivă. După şase zile de captivitate, ostaticii se ataşaseră emoţional de răufăcători şi, odată eliberaţi de autorităţi, au devenit chiar apărători ai spărgătorilor. Nils Bejerot, psihiatru şi criminolog, a denumit acest tip de comportament „Sindromul Stockholm”.
De ani buni, presa românească este ţinta unei agresiuni concertate. Se trage din toate poziţiile, se aruncă grenade fumigene, iar ziariştii sunt periodic luaţi ostatici, mai ales de ideologii aparent atrăgătoare, care nu au legătură cu ceea ce se întâmplă în realitate. Presa românească este captivă în propriul său trup, destul de şubred, şi rezistă destul de greu asalturilor. Uneori se mai întâmplă să cadă bucăţi din zidul libertăţii de expresie, dar, în mod paradoxal, nu agresorii se reped înăuntru, ci agresaţii ies urlând de bucurie afară, sărind de gâtul inamicului şi umplându-l de bale recunoscătoare.
Există însă o diferenţă între spărgătorii de la Kreditbanken şi agresorii din zilele noastre: cei dintâi nu au omorât pe nimeni. La noi însă, periodic este scoasă în faţa negociatorilor câte o instituţie media, i se pune pistolul la cap şi se apasă pe trăgaci. Uneori se trage cu gloanţe oarbe, e drept, dar reacţia colegilor de suferinţă este cea care stupefiază: nu doar că simpatizează cu agresorii, dar aplaudă cu ochii în lacrimi execuţiile. Această deviere comportamentală este consemnată, de asemenea, în istoria cazurilor în care s-a manifestat sindromul Stockholm. În 1974, după ce stătuse în captivitate timp de două luni, răpită fiind de către Armata de Eliberare Simbioneză, Patty Hearst a început să se implice activ în activităţile ilegale ale răpitorilor săi. A fost arestată în acelaşi timp cu aceştia şi a fost condamnată, la fel ca ei. Pedeapsa i-a fost comutată în 1979 de preşedintele Carter şi a fost absolvită de vină printr-un act de-al lui Clinton abia în 2001.
Şi mai există o diferenţă între cazurile de sindrom Stockholm clasice şi cele din presa românească: aici nu doar că victima se ataşează de călău, dar i se şi oferă ca ofrandă, într-un act suprem de sinucidere rituală. E clar că este vorba despre o boală, dar asta nu ne poate obliga să împingem îngăduinţa spre absurd. Pe tricoul „Am supravieţuit prigoanei presei din anii 2000”, pe care într-o bună zi îl voi purta cu mândrie, numele acestor oameni bolnavi, cu toată părerea de rău, nu vor apărea. Pentru simplul fapt că ei nu vor fi supravieţuit, ducându-se la fund cu tot cu agresorii pe care i-au îndrăgit peste măsură.
(Articolul de săptămâna asta din SFin)
Moartea lui Pe Surse
În timpul votului de la Convenţia Naţională a PDL, analiştii şi jurnaliştii strânşi pe ecranul unei televiziuni anunţau că ştiu sigur, pe surse, că va exista un tur 2 al alegerilor pentru funcţia de preşedinte al partidului de guvernământ. Păreau atât de convinşi de ceea ce le-a spus domnul/doamna Pe Surse, încât începuseră să analizeze totul din perspectiva faptului că Emil Boc nu are susţinere în partid. Un mare jurnalist, degrabă primitoriu de informaţii confidenţiale de la Pe Sursele din Parchet, de la ANAF şi de la tot ce ţine de sfera de influenţă a idolilor săi, spunea că are logică, mai ales că tot congresul a fost organizat ca şi cum Emil Boc s-ar fi simţit nesigur. Că au fost depuse prea multe eforturi pentru ca Emil Boc să câştige pentru a crede că acesta se simţea confortabil în cursa electorală. Şi tot aşa, timp de câteva minute bune, de parcă Emil Boc deja intrase în turul al doilea cu Theodor Paleologu şi era pe punctul de a pierde. Când, după câteva momente, s-a prezentat rezultatul oficial al numărătorii voturilor, iar Boc a câştigat detaşat din primul tur, pricepuţii şi bine informaţii ziarişti şi analişti au fost surprinşi cu feţele căzute, de parcă le murise cel mai bun prieten sau, de ce nu, o rudă extrem de apropiată. Şi, de fapt, chiar le murise.
Pe Surse, omul din umbră, un soi de Deepthroat al presei române din ultimii 10 ani, tocmai îşi dăduse obştescul sfârşit în direct, la o oră de maximă audienţă. Nu era prima dată când, din dorinţa de a părea bine informaţi, jurnaliştii apelau la legendarul Pe Surse. Şi nu era în niciun caz prima dată când informaţiile venite de la Pe Surse au fost complet eronate. Televiziunea prost înţeleasă şi, mai apoi, Internetul prost folosit au dus la apariţia unor informaţii neverificate, neverificabile şi de cele mai multe ori false, atribuite unei entităţi inexistente, numite (pentru că trebuia să poarte un nume) „Pe Surse”. Cei mai informaţi (aparent) analişti şi jurnalişti nu furnizează decât informaţii de la „Pe Surse” ăsta. Nu dau un telefon de verificare, nu pun o întrebare, ci iau totul de-a gata, ca şi cum ar fi adevărat. Asta în cazurile fericite în care „Pe Surse” nu este, de fapt, decât prietenul lor imaginar, care le-a furnizat informaţiile înainte de intrarea în emisie, pentru a nu-i lăsa să pară aşa cum sunt: nişte îngâmfaţi p’afarişti care nu vor altceva decât să fie băgaţi în seamă.
„Pe Surse” a murit iar, bătându-şi joc de cei care l-au iubit şi au crezut în el. Dar nu mare mi-ar fi mirarea ca, în continuare, oameni care cred că „Pe Surse” încă mai trăieşte în Cuba, alături de Elvis şi de Ceauşeşti, să continue să-l citeze.
Articol apărut în Săptămâna Financiară
Sursa ilustrație: Academia Cațavencu. Autor: Bogdan Petry.
Pentru francofonii din voi
În țara în care se publică în engleză "în original" pentru o mai mare acuratețe a actului jurnalistic mimat, îndrăznesc să vă ofer o părere despre faliment în general, poetic și melodic exprimată de Florent Pagny:
Dacă vă scapă ceva, îmi pare rău, dar țin minte că n-a ieșit nimeni în stradă să protesteze atunci când s-a organizat la București întâlnirea francofoniei.
Amantele președinților noștri
Din 1974 încoace, de când a fost uns primul președinte al României, s-a bârfit din când în când despre amantele președinților.
Lui Nicolae Ceaușescu i s-a pus în cârcă o relație cu Gheorghe Georghiu Dej. Cum nu existau tabloide și paparazzi pe vremea aia, situația a rămas la nivel de bârfă, neexistând confirmări vizuale. Alte amante nu i s-au mai atribuit.
Lui Ion Iliescu i s-a bănuit o relație cu Corina Crețu. O prostie, căci Corina Crețu era îndrăgostită de omul politic Ion Iliescu, așa cum era și Rodica Beclean, de exemplu, omul în carne și oase fiind lăsat doamnei Nina. Nu sunt poze, înregistrări video sau audio.
A urmat al treila președinte, Emil Constantinescu. Pentru că și-a lansat candidatura la Ruginoasa, atât el cât și alții au crezut că se poate compara cu Alexandru Ioan Cuza. El se visa reformator, ceilalți vedea latura lui umană, iubitoare a sexului frumos. Vadim i-a inventat două amante: Rona Hartner și Luminița Neamț. Ba a mai scos și un fals jurnal al Ronei Hartner, în care, chipurile,a ceasta povestea cum emil Constantinescu storcea piersici pe ea și așa mai departe. Mișto fantezii avea tribunul. Luminița Neamț a fost altă poveste și cred că era fostă colegă de "Salon furioși" cu CVT. Asta povestea cu gurița ei că Emil Constantinescu era atât de gelos, încât a ordonat SPP-ului să-i iplanteze un cip în picior ca să o poată urmări. A treia presupusă amantă a lui Emil Constantinescu a fost Daniela Roșca, medic la SPP în perioada mandatului lui EC. Ea a povestit, în 2002, cum s-a iubit cu președintele prin case de protocol și cu relația a încetat în același timp cu mandatul lui Cuza II. Cel mai grețos moment a fost că dezvăluirile au avut loc în cadrul unei conferințe de presă la GDS, organizată de iubitul de pe atunci al doamnei, Stelian Tănase pe numele său (da, da, acel Stelian Tănase). Nu știu ce ură îl mâna pe ST în luptă, dar să stai și să ții lampa iubitei în acest moment de voyeurism temporal ar descalifica orice bărbat. Dar Stelian Tănase a continuat să meargă cu capul sus, neobservând râsetele copioase din jurul lui.
În fine, Traian Băsescu este cel de-al IV-lea președinte al României. Și lui i se pun în brațe presupuse amantlâcuri, cu mai toate femeile din PDL, de la Anca Boagiu la elena Udrea (în ordine alfabetică). Evident, tot bârfe, fără probe, fără poze, fără înregistrări etc.
Eu, sincer, nu cred că au avut sau au timp de povești amoroase. După ce supui un popor întreg la perversiuni cu strigături s-ar putea să nu mai găsești nici urmă de plăcere în copulații banale, rezervate plebei.
Wikikeex
A trecut o lună și mai bine de jumătate de când au fost publicate primele cablograme din seria cablogramelor Wikileaks despre România. Am scris, la apariția primelor informații (întâmplător, doar, niște rahaturi despre cât bea Băsescu) acest text în Academia Cațavencu. Au mai scris și alți oameni despre aceleași cablograme, exprimându-și scepticismul în legătură cu "marile", "cutremurătoarele" dezvăluiri din respectivele documente.
Ce furie, câți nervi, ce revoltă! Cum ne-am permis să vorbim despre marea lovitură de presă venită pe sub ușă? Cum am îndrăznit să opinăm că e un mare fâs? Stați numai voi să vedeți ce mari șmecherii reies din cablogramele respective, ce răsturnări ale ordinii statale și așa mai departe.
A trecut, cum ziceam, mai mult de o lună și jumătate. Ce s-a întâmplat? Nimic. Ce mari dezvăluiri au fost? Niciuna. Am avut sau nu dreptate? Poate că nu. Poate au avut dreptate cei care m-au încondeiat pentru că nu înțeleg importanța dezvăluirilor despre cantitățile de alcool pe care le consumă TB. Deși, sincer, cred că WikiLeaks-ul românesc n-a fost decât un mare căcat pe care unii au ținut morțiș să și-l întindă pe tot organismul, în original, în limba engleză.