Cât mai contează Academia Cațavencu?
În plină eră a publicațiilor ce mor în print și se duc pe veșnicele plaiuri ale online-ului pare absurd să mai discuți despre influența unei reviste săptămânale de satiră politică. Totuși, putem vorbi puțin despre Academia Cațavencu? Foarte puțin.
Poți observa cât de mult contează, încă, această revistă (sărim peste tiraj- printre cele mai mari din presă,poate cel mai mare fără insert, audiență și alte astfel de nimicuri) punând cap la cap următoarele informații:
– DNA-ul anchetează redactorii revistei pentru că sunt plătiți (și) pe drepturi de autor, deși ei chiar sunt autorii textelor pe care le publică;
- totă presa (aici e normal, pentru că revista n-a iertat pe nimeni, din '90 încoace) a preluat pe nemestecate informații incomplete despre faliment;
- există o revistă cu aproximativ 20 de angajați, în curul cărora s-au băgat cam 500.000 de euro în ultimul an, care n-au alt scop în viață decât să scrie despre Academia Cațavencu, redactorii ei și cam ce cred ei că se mai întâmplă prin redacție.
Nu mai vorbesc despre blogurile (de dreapta, de stânga, de pomană) care dedică Academiei Cațavencu unul din trei texte.
În condițiile astea, aș spune că revista contează. Ba chiar contează al naibii de tare dacă se cheltuie atâtea resurse și timp pentru a-i cânta, prematur, prohodul.
De ce a capotat Adevărul de Seară (o teorie)
Acum câteva săptămâni, trecând prin Piața Civică din Tulcea, am fost abordat de-un puști de 8-9 ani: - Domnule, îmi puteți spune, vă rog frumos, cât este ceasul? - Patru fără un sfert. - Mulțumesc. Deci mai am de așteptat până vine ziarul. Nu vreau să-l pierd!.
Ziarul era Adevărul de Seară, ediția de Tulcea, iar atașamentul micului cititor mi s-a părut înduioșător. Nu știu dacă îl trimisese bunica să facă rost de hârtie de împachetat, dar faptul că știa cam pe la ce oră vine mașina de la tipografie și că aștepta nerăbdător lângă cutia portocalie mă face să cred că cineva folosea ziarul ăla și la altceva dacât împachetat scrumbii. Iar dacă cineva citește, orice, dar citește, e un semn bun. Unui om care știe să citească poți mai ușor să-i pui ceva ok în mâini decât unui analfabet.
Din informațiile pe care le-am strâns în timp, construcția businessului Adevărul de Seară a fost una bine calculată. Crudă, rece, poate chiar cinică, dar ok din punct de vedere al afacerii. Existând bani de investiții pentru început, s-a creat o platformă local-națională imensă, cu obiective de business foarte clare: să atragă toată publicitatea de stat locală disponibilă în cele 41 de județe ale țării. Cu tiraje mult mai mari decât presa locală, cu distribuire gratuită (care, de altfel, asigura aceste tiraje), orice ediție locală a Adevărului de Seară ar fi îngropat, pur și simplu, orice concurență în orice municipiu reședință de județ. Cu patalama de la BRAT care să-i dovedească performanțele, cu posibilitatea de a coborî prețul pe centimetru pătrat până la limita suporatbilității și cu avantajul neimplicării politicie fățișe, AdS ar fi fost imbatabil. Cel puțin pe hârtie, cel puțin conform oricărei matematici primare, cel puțin conform calculelor de bun simț.
Să luăm un caz semi-ipotetic: piață locală media pe care sunt două deja cotidane cu un tiraj de câte 1.000 de exemplare fiecare și cu mari probleme de difuzare, pentru că nu se înțeleg cu primarul, care le-a ridicat chioșcurile proprii și le-a negat accesul în chioșcurile altora. Apare Adevărul de Seară, ediție locală. Neutru din punct de vedere politic (asta înseamnă că nu scriu nimic despre primar), cu puncte/cutii de difuzare în toto orașul, tiraj de 6.000 de exemplare. La prima licitație, și dacă totți cei trei concurenți oferă același preț, și tot Adevărul câștigă detașat la tiraj. Dar ei nu aveau problema asta, putând merge mai jos decât cel mai jos preț sustenabil al oricărei alte publicații. Legal, cu toate argumentele de partea lor, ar fi câștigat orice licitație făcută de autoritățile locale pentru publicitate media. Iar din asta nu doar că ar fi plătit costurile redacțiilor locale și ale tiparului, dar ar fi avut și profit. Business-planul perfect, pentru oricare dintre județe și pentru orice diferență de tiraj, Adevărul având strateia de a "trage" peste tot mai mult decât concurentul direct cel mai bine plasat.
Și, atunci, de ce n-a mers? N-a mers pentru regulile jocului în care s-a băgat trustul Adevărul au fost schimbate brusc, anul trecut. Guvernul și parlamentul au schimbat plafoanele achizițiilor publice, achizița de servicii de publicitate prin media putându-se face, acum, fără licitație, dacă nu se depășește un anumit palfon. Și aici s-a rupt filmul cu profitabilitatea Adevărului de Seară, pentru autoritățile publice locale au profitat de lege, au spart contractele de publicitate în bucăți mici, sub plafonul impus de lege, și au direcționat banii unde au vrut. Neimplicându-se politic, Adevărul nu a mai avut nici cea maimică șansă de a se bate cu vreun concurent local mai bine aconrat în sinergia contractelor cu statul.
Restul va fi deja, de la 1 iunie, istorie.
Regele s-a răzbunat: l-a lăsat pe Duda fără un titlu!
Azi, la 145 de ani de la proclamarea lui Carol I ca domnitor al României, regele Mihai I a anunțat ruperea legăturilor istorice și dinastice cu Casa de Hohenzollern. Este un gest simbolic, cu importanță doar pentru lumea din ce în ce mai rarefiată a monarhiilor europene. Un gest de demnitate națională făcut de cel ami tânăr conducător al României de secolul trecut. Dar mai are un efect care, sincer să fiu, mă unge pe inimă.

(documentul poate fi găsit aici)
Am auzit de multe ori, în ultimii ani, povești despre relațiile dintre ASR Radu și Majestatea Sa. Dar una dintre ele m-a întristat nespus. N-am s-o înșir pe toată, am să spun doar că o echipă de filmare a asistat, la Săvârșin, la momente incredibile între actor și Rege. Regele, capul Casei Regale a României, era ținut din scurt de Duda, care pusese mâna pe cheile de la cămară și făcea regulile, acceptând sau nu colindători în numele Regelui, stabilindu-i programul și hotărând, într-un moment de maximă mojicie, că "Regele nu mai vrea nici o prăjiturică, a mâncat destule!". Mă rog, de-ale lor, din bucătăria în care nu vroiam să intru, dar întristător pentru nivelul de aburcare în copac atins de Radu Duda.
Acum, prin documentul făcut public pe 10 mai, Regel Mihai proclamă, în calitate de cap al Casei Regale a României: "Începând cu data de 10 mai 2011, niciun membru al Familiei Regale a României nu va mai purta și nu va mai avea dreptul să poarte, sau să folosească, vreun titlu conferit (ereditar sau ad personam) de orice șef al Casei Princiare de Hohenzollern". Ori Radu Duda fusese "creat" (cum scrie pe site-ul său) Principe de Hohenzollern-Veringen, la 1 ianuarie 1999, de către Friedrich Wilhelm de Hohenzzolern, spre enervarea lui fi-su, Karl Friedrich. De pe 10 mai 2011, prin voința suverană a tatălui socru, Radu Duda nu mai este Principe de Hohenzollern-Veringen.
Bine, croitorul Alexandru Ciucu, de la cunoscuta firmă de croitori Tata și Fiul, nu trebuie să-și deplângă prea mult modelul favorit, pentru că Radu Duda mai rămâne, totuși, cu titlul de Principe al României, pe care i l-a dat Regele pe 5 ianuarie 2005. Dar încă sper că într-o bună zi "principele" care a vrut să candideze, bătându-și joc de valorile monarhiei, la funcția de președinte să se trezească și fără titlul acesta, MAjestatea sa conferindu-i, în amintirea marilor roluri făcute de Radu Duda, titlul nobiliar de Halebardier III în Apus de Soare.
Fețele răului
De fapt, vroiam să mă laud că Bogdan Petry mi-a făcut o nouă caricatură.

La care adaug una mai veche, făcută de Octav Mardale

Mai mult nu comentez acum.