Oameni care se cred prea buni
Există oameni pe care nu-i merităm. Ca națiune, ca țară, ca indivizi, ca bresle. Ei sunt undeva, sus, unde nu se ajunge nici cu prăjina. Ei performează, ei sunt superiori, ei sunt cei mai buni. Unii pretind că sunt ziariști. Pentru că au animat cândva emisiuni de radio, pentru că au avut o echipă formată din documentarist, producător și cine mai știe câți oameni, pe vremea când făceau emisiuni tv cu rating puțin supraunitar.
Acești oameni, care au ajuns să lucreze la o televiziune cu audiență zilnică de 25.000 de telespecatori (52.000 în prime-time, dar astea sunt cifrele din luna mai), se cred zeii jurnalismului și dau lecții, trag la răspundere, se declară scârbiți. E dreptul lor, până la urmă. Au, evident, și dreptul de a demonstra că știu meserie, dar nu trebuie să ia asta drept o obligație. Totuși, trăim în cea mai credulă țară, unde dacă spui că ești jurnalist, lumea te și crede.
Dar, când începi să fii mai cunoscut publicului din tabloidele prin care apari datorită unei cântărețe decât ca urmare a emisiunilor pe care le realizezi, să crezi că 50.000 de telespectatori înseamnă o mare realizare mi se pare o țigănie.
Și aici am încheiat subiectul. De azi înainte nu voi mai scrie despre astfel de oameni, pentru că nu sunt calificat. Îi voi lăsa să abordeze astfel de subiecte delicate pe colegii mei mai tineri, eventual pe cei care au sub 5 ani experiență în presă. Au tot dreptul, pentru că ei lucrează la o publicație care e cumpărată deja de mai mulți oameni decât cei care umrăresc emisiunile oamenilor foarte importanți.
Final de test
Povesteam acum aproape o lună că am început să caut unul dintre puținele lucruri asupra cărora nu mă hotărâsem pentru check-listul unui nou București-Dakar: trusa obligatorie care să conțină gel de duș, săpun, deodorant. Începusem atunci testele cu mai multe produse, dar îmi puneam speranțe mari în noua linie pentru bărbați de la Dove, Dove Men+Care. +Care nu m-a dezamăgit.
O să explic și de ce. În primul rând, așa cum spuneam data trecută, m-am săturat ca industria cosmetică să se ia după capul revistelor glossy și să ne considere pe toți niște metrosexuali incurabili. Nu vreau să țin în baie sau să car după mine mai multe recipiente decât e nevoie pentru simplul fapt că am o piele care nu se încadrează în standardele de producție ale cutărui producător. Nu vreau să pierd timpul folosind un produs de bază pe care ulterior să-l suplimentez cu alte mici adaosuri ca să obțin un rezultat satisfăcător. Vreau să întind mâna după un singur gel de duș care să-și facă treaba cât toate celelalte prostii la un loc. Chiar dacă mă grăbesc, nu vreau, totuși, să ies din casă mirosind ok doar juma’ de oră, după care să simt din nou nevoia de a face un duș. Vă închipuiți că dacă anul viitor voi fi în deșert, din nou, nici nu voi avea timp pentru acest gen de lux.
Ei bine am încercat, intensiv, Dove Men+Care. Întâmplarea a făcut să și fiu mai mult pe drumuri în ultimele săptămâni și să nu-mi permit, neapărat, să umblu cu dulapul de cosmetice după mine. Am ales seria Extra Fresh și mi-am văzut de ale mele. Prima chestie care mi-a plăcut a fost că, deschizând capacul, nu mă trezesc cu o tonă de gel de duș cu care n-am ce face. Dozez cât vreau, cât am nevoie și asta e. Al doilea lucru care m-a cucerit la gelul de duș a fost că nu-mi lasă un miros persistent pentru o perioadă scurtă și nici nu-mi usucă pielea. E o senzație foarte mișto să miroși discret, după ore întregi de umblat prin căldură, a santal, patchouli și mosc alb. Gelul de duș l-am combinat cu un deodorant roll-on, antiperspirant. Pe el scrie că îți oferă protecție 48 de ore, dar n-am testat chestia asta. Cert e că m-a uimit că nu-mi irită pielea, având cremă hidratantă, și că este, totuși, un antiperspirant eficient. De săpun am mai spus, căci, de fapt, se înscrie și el în aceiași parametri. În fine, m-a convins. Pot spune că punând doar trei chestii în geantă (gel de duș, săpun, deodorant) mă simt extrem de confortabil. Pentru nevoile mele, chiar nu-mi trebuie mai mult.
Acum uitați-vă la poza asta. E din 2000. Erau zile, mai ales alea în care temperatura depășea lejer 40 de grade (maxima a fost de 63) în care ne venea greu să ne strângem unul lângă altul pentru o poză. Acum, după ce am hotărât că Dove Men+Care va fi linia de cosmetice obligatorie pentru o nouă deplasare în deșert, sper ca istoria să nu se mai repete. Nu mă aștept să atragem populația feminină din Sahara, căci pe acolo nu umblă corporatistele ca prin centrul istoric al Bucureștiului, dar sunt convins că, măcar, nu vom mai goni cămilele de pe o rază de doi kilometri.
Venite adoremus!*
*Aș fi vrut să dau un titlu clar, concis, gen "Cosilierul lui Lăzăroiu îl face poponar pe regele Mihai I", dar, totuși, nu am putut, deși asta este esența a ceea ce urmează.
Eu pot înțelege că unii oameni (de dreapta, de stânga sau de centru) au idei de-abia după ce le-a mai avut cineva înaintea lor. Chiar cred că li se luminează universul atunci când Președintele deschide gura. Își dau o palmă peste frunte, în modul turceschian, și își zic "Băi, câtă dreptate are ăsta! Cum de nu m-am gândit mai devreme că Regele MIhai e un laș și un trădător?". Deci este foarte probabil și credibil ca oamenii să fie independenți în gândire, dar atât de lenți încât să aibă păreri personale de-abia după ce au apărut pe piață părerile personale autorizate. Băieții și fetele (tot un soi de băieți, în cazul lor, dar care nu vor să se recunoască) de la Ovary, blogul oamenilor de dreapta, sunt vie mărturie pentru acest lucru.
Cum spuneam, așadar, pot înțelege că ideile și marile teme de dezbatere vin brusc, unui grup de oameni, după ce la fel de brusc au venit vițelului de aur la care se închină. Dar nu voi putea, în veci, să înțeleg de ce slugărnicia trebuie împinsă dincolo de limtele autosuportabilității.
Să luăm exemplul lui Mirel Axinte, consilierul lui Sebastian Lăzăroiu. Într-un moment de maximă rătăcire, sper, personajul reușește să-l compare pe regele meu cu "Boy George futut în cur". Că actualul șef al statului este ars și ireverențios, pot pricepe, dar că Mirel Axinte, un alt angajat al statului, își dă cu părerea personală într-un mod atât de jegos nu pot înghiți. Iar asta nu are nicio legătură cu faptul că eu sunt monarhist prin tradiție și vocație, ci cu lipsa oricărei logici istorice și a oricărui respect față de adevăr. Vă las să savurați scriitura acestui imbecil care, culmea, provoacă orgasme intelectuale tuturor nedormiților și nefututelor care-i populează blogul.
Totuși, semnalez statului român că nu vreau, în niciun caz, ca un angajat al său, un căcăcios de bugetar, să-mi umple regele de căcat. Nu pentru că n-ar avea drept la opinie, dar o face pe banii mei, iar banii mei, aceiași care se duc în recunoaștera lui Mihai I ca fost șef al statului, nu mai trebuie să se ducă la imbecili. Ca om de dreapta, eu așa am înțeles că se reformează statul, eludând plățile către cretini.
Ce bine sună textele mele în franceză
Le bloggeur et journaliste Patrick André de Hillerin considère que la presse roumaine est atteinte du « syndrome de Stockholm » : « La presse roumaine est captive de son propre corps, déjà assez fragile, et résiste assez mal aux assauts. Il arrive parfois que des morceaux du mur de la liberté de la presse tombent, mais, paradoxalement, les agresseurs ne s’y précipitent pas et les agressés sortent dehors en hurlant de joie, sautant à la gorge de l’ennemi et le couvrant de bave reconnaissante ».
De pe site-ul Ambasadei Franței la București, extras din articolul ăsta. Știu că nu e mare lucru, dar n-am mai scris în franceză de aproape 10 ani și uitasem cât de bine poate suna:)