Despre drepturi de autor și copyright
“Drepturile de autor” au devenit, datorită unor băieți deștepți care atârnă contabilicește pe lângă diverși creatori, modalitatea prin care femeile de serviciu, șoferii, recepțonerii și iubitele șefilor își iau niște bani fără a plăti prea multe dări la stat. Cel puțin așa crede Blejnar, așa crede Boc, așa a ordonat Băsescu, așa merg lucrurile. Și cine sunt eu ca să contrazic trendul general?
Sunt, în felul meu, o femeie de serviciu care preferă să poarte mânuși eufemistice atunci când are de a face cu unele cuvinte și idei cam jegoase. Sunt un soi de șofer de tir care cară la fiecare transport mai multă informație perisabilă decât își permit sărăntocii cu duhul să cumpere, sunt recepționer pe propriul meu domeniu de internet, primind sau respingând trecători osteniți care cer sau oferă un pahar cu apă. Dar pentru că nu sut iubita niciunui șef, mă consider neautorizat să-mi dau cu părerea despre drepturile de autor, așa cum sunt ele înțelese de toți idioții din țara asta.
Am să vorbesc, însă, despre copyright. Poate am să reușesc să mă fac înțeles și de către moldovenii rafinați, vorbitori de engleză, cărora nu demult le spuneam pe messenger, cu puțina mea competență de francofon, că se spune și se scrie “Welcome to Romania”, iară nu “Welcome in Romania”, cum apărea pe blogul domniilor lor de moldoveni rafinați.
Nu am să intru în amănunte, ci am să încerc să tratez problema cu oareșce detașare, deși dânsa mă privește direct. Pe scurt, constat, de ceva vreme, o deosebită lejeritate în preluarea nu a ideilor în formă pură, ci a formulărilor precise, cu subiect, predicat, atribut, complement și semne de punctuație. Bloggeri care se tăvălesc pe jos când cineva le preia un subiect, forumiști care au pretenția să fie citați atunci când dau un link spre youtube, twitteriști a căror glorie e dată de retwitturi nesemnalizate și mulți alții ca ei au descoperit că pot folosi cuvintele altora cu următoarea scuză: “Am primit-o pe mess, ca mass, și, oricum, e un banc”.
S-a întâmplat recent ca un text scurt de pe blogul colectiv pesport.ro să fie preluat de către un blogger celebru și diseminat pe twitter ca și cum i-ar fi aparținut. Se mai întâmplă, nu e prima și nici nu va fi ultima dată. Cunosc un alt blogger celebru care folosea titlul unei rubrici din Academia Cațavencu de parcă ar fi fost creația lui. Nu era, era a lui Mircea Toma și cred că abia atunci când i-am comunicat prin Manafu asta a renunțat la a-și însuși ce nu-i aparținea. Dar nici pe el nu cred că l-a deranjat faptul că încalcă copyright-ul, ci pur și simplu, nesuportându-l pe Toma, s-a spălat repede pe mâini.
Cum am zis, se mai întâmplă, nu e un capăt de lume. Nasoleala apare de-abia după aia, când eronatulului i se atrage atenția asupra încălcării drepturilor de proprietate intelectuală. E drept că unii nu au cum să înțeleagă cum este cu proprietatea intelectuală, sau cum este cu proprietatea în general. În cazul lor, alăturarea asta de termeni le pune în față două chestii despre care nu au știre: intelectul și proprietatea. Eronatul reacționează, în unele cazuri, total neașteptat. Pentru că ceea ce ai scris poate avea, uneori, maxim 140 de caractere, el crede că nu trebuie să pună ghilimele. Cum am spus mai devreme, de obicei zice “e banc, nene, l-am primit pe mess, l-am auzit la radio etc”. Am avut discuția asta cu foarte mulți eronați, în ultimii ani. Unul dintre ei, despre care orice blogger cu vânturi în cap se simte obligat să scrie că este un hoț, un plagiator și așa mai departe, un om care lucrează la radio și are faimă proastă în domeniul copyrightului a avut măcar bunul simț să-și recoască greșeala și să-și ceară scuze pe post. Ultimul eronat, însă, a reacționat la degetul pe obraz bătut de Mika scriind un articol kilometric și încercând să-și scuze în varii moduri imbecile impostura. Ba chiar a avut pretenția ca Mihai Radu să-i dovedească faptul că o glumă născută în redacția Cațavencii, pe care n-am folosit-o în ziar ci a plecat spre pesport, a fost făcută chiar de el, dacă vrea să-l citeze.
Mă tot gândeam cum să reacționez. În niciun caz proferând amenințări despre publicarea adevăratelor date de trafic sau aducând în discuție discreditarea totală pe piața publicității online. Astea sunt puțisme. Am ales, până la urmă, să recurg la o restabilire a adevărului istoric și să public în continuare câteva bijuterii stilistice care aparțin eronatului cu pricina. Nu vreau să aud că nu i-ar aparține, fiindcă fie le-a primit pe mess, fie sunt bancuri, fie autorii nu au cum să dovedească faptul că ar fi creațiile lor, deci le poate semna liniștit:
“Qousque tante abutere, Catilina, patientia nostra?”
Mendacem memorem esse oportet.
That's one small step for a man, one giant leap for mankind.
Too often we... enjoy the comfort of opinion without the discomfort of thought.
Toate aceste citate îi aparțin lui, eronatului cult în cap și plin de umor. Dacă spuneți altceva sunteți stupizii săptămânii.
Sunt extrem de bogat
Este foarte reconfortant să umbli fără țintă pe internet. Din când în când mai afli despre tine lucruri pe cere subconștientul ți le ținea ascunse, de teamă să nu o iei razna.
De exemplu, azi mi-am dat seama de ce, atunci când vin în București, Viorel Moțoc mă târăște în pasajul Macca-Villacrosse. Nu pentru că ar fi fascinat de cârciumile din zonă, nu pentru că ar muri de dragul ambianței, ci pentru a-mi bate, discret, obrazul.
Îi mulțumesc celui care a reușit să treacă de barierele memoriei mele, amintindu-mi ce proprietăți am în București. De săptămâna viitoare voi începe să percep chirii piperate pentru spațiile pe care le dețin. Primii vizați sunt cei de la Beer'o'Clock și șmecherii care mi-au luat, acum două săptămâni, 6 lei pentru o porție de castraveți murați. V-am spart, băi!
SDD a rămas cu onoarea nereperată
Miercuri am primit de la Judecătoria Tulcea hotărârea ce pune capăt procesului pe care mi l-a intentat Salvați Dunărea și Delta. Așa cum mă așteptam și cum era, de altfel destul de clar că se va întâmpla, am câștigat acest proces, instanța găsind că acțiunea SDD, măiastru împinsă de la spate de președintele lor, Liviu " am scris un proiect" Mihaiu, este total neîntemeiată.
Acum, că s-a terminat prima fază (evident, reclamanții pot face recurs) am să mă aplec puțin asupra plângerii formulate de asociația condusă de un fost pretins jurnalist și asupra argumentelor prin care judecătorul le-a respins ecologiștilor de salon, elegant, acțiunea.
Unul dintre lucurile de care eram acuzat în plângerea SDD era că nu am fost invitat la evenimentul despre care scrisesem și că "niciun ziarist" de la cotidianul "Obiectiv " nu a participat la eveniment. Eram, așadar, vinovat că nu am fost invitat. Partea cu neparticiparea n-a putut fi probată, martorul adus de către avocata celor de la SDD "neputând preciza dacă ziaristul a fost sau nu de față la Festivalul D'ale Gurii Dunării" (cf. Sentinței Civile nr. 2411/07.07.2011). De fapt, asta era obsesia lui Mihaiu, exprimată în mai multe rânduri, cum că aș fi scris despre mânăria aia de festival pentru că nu m-a invitat acolo să beau bere gratis. Adevărul este că nu am fost la Uzlina în timpul parangheliei cu pricina. Însă atunci când mi-am făcut documentarea pentru cele trei articole pentru care am fost dat în judecată, am stat de vorbă cu directorul SDD, cu două doamne cu atribuții incerte și titluri pompoase pe cărțile de vizită, gen șef de proiect sau șef de comunicare, cu președintele juriului de gastronomi amatori și am vrut să stau de vorbă și cu Liviu Mihaiu, dar acesta nu a răspuns la telefon. Fie din cauză că era extrem de deranjat de articole anterioare de-ale mele din Săptămâna Financiară, fie l-am sunat la ore nepotrivite (între 14 și 18), când nu prea mai putea răspunde la telefon, văzând cel puțin două butoane identice pe care le-ar fi putut apăsa. Am vorbit, mai apoi, cu trei colegi ziariști care au participat la eveniment. Unul dintre ei a și scris, de altfel, în Obiectiv, despre work-shop-ul ținut la Uzlina cu ocazia festivalului. Atunci nu s-au sesizat că a scris fără să fie de față, deși, în mod paradoxal, era. În fine, am mai folosit pentru articole surse publice, cum ar fi site-ul asociației și câteva site-uri pe care evenimentul a fost desființat de către participanți. Am avut și surse în interiorul SDD, am strâns o mulțime de informații, dar am scris doar atâta vreme cât subiectul era, din punct de vedere jurnalistic, interesant. Restul datelor strânse sunt bârfe și înregistrări care n-au relevanță pentru caz și care nu meritau folosite. Sunt de părere că, în spații private și atâta vreme cât nu reprezintă un exemplu prost pentru alții, fiecare fumează ce vrea. Câtă vreme informațiile pe care le-am publicat erau adevărate, nu văd relevanța prezenței sau absenței mele de la masa noilor îmbogățiți din oengism. Nici Liviu Mihaiu nu a fost invitat și nici nu a paricipat la aselenizarea lui Armstrong, dar și-a exprimat de mai multe ori opinii mai mult sau mai puțin pertinente despre eveniment, ajungând uneori să-i nege veridicitatea.
În fine, la câștigarea procesului a ajutat mult și faptul că ceea ce am scris eu corespundea datelor aflate în bilanțurile puse la dispoziție de către SDD. Culmea, ei vroiau să demonstreze cu asta că aș fi scris neadevăruri, dar a reieșit că ceea ce am scris este corect și documentat. Fraza din sentință care îmi place cel mai mult este următoarea: "Toate aspectele relatate, legitimate de interesul general derivat din chestiunile aborate, induc concluzia că ziaristul nu a urmărit altceva decât a informa opinia publică asupra acestora, chiar dacă aceasta implică în mod inerent afectarea reputației persoanei vizate."
O altă frază a judecătorului, care e de manual de jurnalism: "Instanța va avea în vedere că jurnalistul nu prezintă adevărul în sens absolut, filozofic. Adevărul înfățișat de acesta trebuie să se apropie însă cât mai mult de realitate, iar în încercarea sa de a fi obiectiv jurnalistul trebuie să se străduiască să ofere oamenilor atât informațiile despre care ei știu că le sunt necesare, cât și pe cele care le sunt necesare dar pe care nu le conștientizează ca fiind utile, să prezinte ca interesant și relevant ceea ce este cu adevărat semnificativ și important."
Este, cred, procesul cu numărul opt la care iau parte ca pârât. Toate celelalte au avut aceeași soartă ca cel cu SDD: le-am câștigat. Fie reclamanții și-au retras plângerile sfătuiți de avocați, atunci când aceștia și-au dat seama că nu pot câștiga, fie judecătorii au considerat, pe baza probelor administrate, că ceea ce am scris este corect și documentat. În cei zece ani în care am fost colegi de redacție, Liviu ar fi putut să se prindă că n-am scris niciodată ceva fals cu bună știință. Dacă n-ar fi fost ocupat cu mici șmenuri, ar fi aflat ce spuneam mai devreme și ar fi ratat să se expună dându-mă în judecată și pierzând. Așa, însă, rămâne și cu onoarea nereperată și cu cheltuielile de judecată nerecuperate. Despre kilu' de mastică prima, să nu se uite la mine, că n-am niciun amestec în dispariția lui. Și nici spre polițiștii de la circulație să nu sufle.