Da’ l-am plătit…
O doamnă intră într-un magazin heavy discount de haine. E printre clienții care intră des, pentru că magazinul este în drum. De aia nu-și face nicio problemă și-și lasă geanta pe un taburet, în raza ei vizuală și în raza vizuală a vânzătoarei. În geanta deschisă, deasupra, fularul nepoatei.
În timp ce doamna și nepoata sa studiază ce e de studiat prin magazin, o altă clientă trece mișelește pe lângă geantă, înșfacă fularul și o tulește spre casa de marcat, unde achită o sumă modică pentru fular și iese în goană din magazin. Totul se petrece rapid, nu însă îndeajuns pentru ca mișcarea și chipul hoaței să nu fie observate.
Peste două zile, doamna care rămăsese fără fularul nepoatei și hoața se întâlnesc pe stradă. Oarecum normal, pentru că locuiesc în aceeași zonă a orașului. Victima nu stă mult pe gânduri și interpelează hoțomanca: "Obișnuiești să furi des din sacoșele oamenilor, cucoană?". Răspunsul a venit extrem de prompt, și fără încercări de a evita responsabilitățile: "Da' l-am plătit!".
Așa cum nici hoața din magazin n-a încercat să spună că nu știe despre ce este vorba, că nu a furat nimic etc, autorul plagiatului cu delfinii Boromir a comentat pe bogul lui Vali Petcu, cel care a făcut legătura dintre spotul original și ăla românesc, spunând că dovada clară că n-a copiat e că ceea ce a făcut el se cheamă "Delfini maidanezi în Dâmbovița", nu doar "Delfini în Dâmbovița" cum s-ar fi chemat dacă era copiat după "Rechini în Amsterdam".
Tind să cred că omul are dreptate și că m-am pripit acuzându-l pe nedrept. Îmi cer scuze.
În altă ordine de idei, pentru că mi-e lene să mai scriu un post special și pentru asta, acum 10 minute m-am apucat de scris. Mâine trimit macheta la tipar iar luni vă aștept pe toți la București, la lansarea primei mele cărți: "Conversație la Mitropolie". Cartea este despre Peru în timpul dictaturii militare a lui Odría, în anii 1950, și se ocupă de viețile unor personaje din straturi sociale foarte diverse ale societății peruviene. Narațiunea este construită în jurul a două axe, poveștile lui Santiago Zavala și respectiv Ambrosio; primul este fiul unui ministru, cel de-al doilea este șoferul său.
Dacă vi se pare că titlul sau subiectul cărții sună cunoscut, să știți că sunteți tâmpiți! Declinarea mea a pornit de la faptul că nu avem catedrală, ci doar mitropolie, de aia se și cheamă "Conversație la Mitropolie" și nu "Conversație la Catedrala Mântuirii Neamului". Restul sunt pure conicidențe cu Mario Vargas Llosa și cartea lui, de care, de altfel, nici n-am auzit.
PS: Am scris acest post pentru că, după articolul din Cațavencii, au curs telefoane și admonestări, mesaje mai mult sau mai puțin private și, probabil, vor mai curge pe diverse canale texte în care voi fi făcut cu ou și cu oțet. Mi-am cerut scuze, e OK?
Adevărata problemă a lui Apostu
Oricâte teorii s-au emis și se vor emite pe marginea arestării lui Apostu, onorabil primar al unui oraș, civilizat, unde oamenii nu fură ca în București etc, așadar, oricâte teorii șamd, Apostu a avut o singură mare problemă: a luat totul mult prea personal!
Căci cum Doamne iartă-mă poți să împarți trei excursii, patru hăinuțe și alte produse pe care le-o mai fi luat el în nautură la un partid de măgari?
Deutschland of choice
Cam atât. Pentru toți faliții Europei există o singură țară de ales, aia care plătește datoriile tuturor.
Și pentru că tot veni vorba, să ne amintim de miticul "Land of choice", de adevăratul imn al turismului, de faptul că l-am postat prima dată la Arhi și că de la acel film, cu ajutorul acelui blog, a început epoca de glorie (care a durat doar 7 luni) a Happyfish.
How lame can you go?
"iWait". Țin minte acest tricou încă de la punerea în vânzare a primului iPhone.
Numai că aia s-a petrecut în altă parte, unde oamenii de marketing chiar gândesc. Primele imagini de după deschiderea magazinelor AT&T au fost cu oameni arătându-și mândri iPhone-ul abia achiziționat. Isterie, nu alta.
Cineva, nu știu cine, a spart o grămadă de bani pentru a lansa iPhone 4S în rețeaua Vodafone. Au fost articole pre-lansare pe bloguri, a fost ceva tam-tam în social-media la momentul oportun, s-or fi cumpărat și știri la tv. Numai că ideea s-a pierdut pe drum. Câțiva oameni, plătiți cu 100 de euro pe articol (în medie) nu pot reface, artificial, ceea ce s-a întâmplat în State. Mai mult, atâta vreme cât mulți dintre cei care au fost acolo și au mediatizat evenimentul sunt fani HTC, exercițiul este unul ratat.
Până la urmă, cât de ieftin poți fi ca să preamărești un produs pe care îl destinai, până mai ieri, doar mactarzilor, în timp ce tu ai smartphone doar dacă te bagă cineva în seamă, îți plătește drumul până la București, și-ți dă în teste un Nokia banană? Ei bine, atât de ieftin încât să joci rol de figurant la lansarea iPhone 4S în România, fără să ai și banii să-l cumperi.