Dakar
Pe 26 decembrie 1978 începea primul Paris-Dakar. Inițiatorul proiectului și principalul organizator era Thierry Sabine.
Thierry Sabine, un francez, după cum, poate, știați sau v-ați prins, participase în 1977 la un raliu în Libia și se pierduse. Se pierduse atât de rău, încât, până să fie găsit, avusese timp să încerce experiențe unice în Sahara. Supraviețuind, și-a spus că a fost prea frumos ca să nu împărtășească asta cu alții. Evident, nu disperarea omului pierdut, ci sentimentul neașteptat de unicitate pe care ți-l dă deșertul. Dacă ar fi trăit în zilele noastre, ar fi făcut niște poze și ar fi împărtășit asta pe Facebook, așteptând ca oamenii să dea share. Norocul nostru că nu exista Facebook pe atunci.
Thierry a pus bazele Paris-Dakarului, o cursă unică și dementă. Întâi de toate, însă, o cursă romantică, unde uzinele n-au intrat decât târziu, iar amatorii de aventură semănau foarte bine cu personajele din Waky Races. La primele raliuri, care porneau din Paris și se sfârșeau la Lac Rose, lângă Dakar, trecând prin Algeria, Niger, Mali, Haute-Volta (Burkina Fasso, azi) și, evident, Franța și Senegal, au participat unele dintre cele mai neașteptate mașini. Citröen Dyane, Renault KZ, Renault 12, Porsche 911, Citröen Traction, Rolls Royce.
Cei care au participat atunci, la începuturi, spun că era o demență și, în același timp, o plăcere. Erau amici sau urmau să devină, făceau asta din pasiune și pentru a se distra, nu pentru bani sau pentru televiziuni. La început, clasamentele erau la grămadă: mașini, motociclete, camioane, bugy-uri. Iar asta nu deranja pe nimeni, căci nu existau fabrici de mașini sau motociclete care să-și dorească imagine.
Dar toată perioada romantică a durat cam 8 ani. În 1986, pe 23 ianuarie, atunci când elicopterul din care supraveghea cursa a izbit o dună, în mijlocul unei furtuni de nisip, Thierry Sabine a murit, alături de alți patru oameni. A fost sfârșitul nefericit și trist al romantismului în raliul Paris-Dakar.
Până la accidentul care a dus la moartea lui Thierry, Nathaly, François Xavier, Jean Paul și Daniel, de-a lungul timpului, raliul mai făcuse 11 victime. Dap, e o chestie în care se moare. Se moare dacă ești neatent, dacă bravezi, dacă ești prost, dacă ești neatent, dacă ești obosit sau dacă ai ghinion. Sau dacă ești un locuitor al unuia dintre satele de pe traseu care are neșansa de a apărea în fața unui idiot doritor de glorie. Până azi, istoria acestui raliu este presărată cu peste 53 de morți.
După moartea lui Thierry Sabine, Paris-Dakar-ul a început să fie, din ce în ce mai mult, o afacere. Una grandioasă. Pe bani grei, mai ales că mulți fabricanți de mașini și de motoare au vrut să-și folosească în campaniile de publicitate victoriile din acest raliu. Dakarul a devenit vitrina mașinilor 4x4 și a motocicletelor de enduro. Ani de zile Mitsubishi a vâdut mașini de rahat fraierilor care au crezut că există vreo legătură între prototipurile care au ajuns primele la Dakar și mașinile de serie, care se îndoiau după prima bordură. "A câștigat de ț-șpe ori Paris-Dakar" îți spuneau sales-manii, atunci când te îmbiau cu un Pajero. Nu-ți spuneau, însă, că acele Pajero care reușiseră performanța cu pricina costau aproape 500.000 de euro, nu 35.000.
În fine. Paris-Dakar a devenit, în timp, o afacere atât de mare, controlată de către ASO (Amaury Sport Organisation), încât n-a mai contat aproape deloc ceea ce vroia Thierry Sabine de la ea. "O provocare pentru cei care participă, un vis pentru cei care rămân acasă" a devenit, în timp, "O mare cheltuială pentru participanți, o economie pentru ceilalți". ASO este specializată în smuls bani din sport și din transmisii sportive, de la Turul Franței cel atât de dopat, la Dakarul însângerat.
Încet-încet, varianta clasică Paris-Dakar a devenit o bătaie de cap. Cheltuielile foarte mari, taxele enorme și bogăția implicită afișată prin satele paupere ale Africii au stârnit proteste. Adevărul e că, la începutul anilor 2000, doar participarea ca jurnalist de presă scrisă, cu mașină proprie, te costa cam 25.000-50.000 de euro. Pentru concurenți, costurile erau muuult mai mari.
În 2000, când traseul a fost Dakar-Cairo, s-a anulat, din motive de securitate, etapa care traversa Nigerul. Motivul oficial, cum spuneam, a fost securitatea. Deși situația din Niger nu se schimbase mai deloc de când fusese palnificat raliul și până când începuse, deși oficialii țării erau în stare să facă cu cordon viu din toată armata țării pe tot traseul, pentru ca participanții să nu pățească nimic, organizatorii au fost de neînduplecat. Au anulat etapa și au mutat toată caravana cu avioanele, sărind Nigerul. Costul podului aerian a fost cu câteva milioane de euro mai mic decât suma încasată de la asigurări și, în plus, s-au scutit banii de șpăgi, nedecontabili dar absolut necesari într-o țară ca Nigerul. Atunci a început deprecierea finală a Paris-Dakar-ului.
Imaginea raliului a început să sufere. Prea mulți morți, prea multă aroganță, sfidare dincolo de limita suportabilă. "L'Osservatore Romano", foaia oficială a Vaticanului, a numit raliul african "o etalare vulgară a puterii și bogăției într-o zonă în care oamenii continuă să moară de foame și de sete". Ecologiștii au început și ei să behăie din ce în ce mai sonor. Nasol pentru business, nasol pentru companiile care cheltuiau milioane de euro anual doar pentru a-și plimba mașinile de la Paris la Dakar și pentru a obține niște imagini cât mai bune cu ele pe dune.
În 2008 situația se copsese. Cheltuieli mari de organizare, încasări destul de mici, pretenții mari din partea țărilor prin care trecea raliul. Prea mult pentru ASO. Mult prea mult. Așa că, fără nici cea mai mică dovadă, pe mână cu niscaiva oficialități franceze, Etienne Lavigne anunță că raliul se anulează, ca urmare a unor avertizări venite din partea Ministerului Afacerilor Extrene de la Paris. Cică Al Quaeda vroia să lovească raliul în Mauritania, deci nu se mai putea asigura securitatea participanților. Asigurările, însă, au plătit din greu, pentru că ASO își plătise primele la zi și vroia despăgubiri. Taxele de aprticipare n-au fost rambursate, iar participanții înscriși pentru o aventură până la Dakar s-au plimbat câteva zile prin Ungaria și România. Milioane și milioane de euro rămase în buzunarele ASO. Punct. De fapt, punct final pentru ceea ce a însemnat raliul Paris-Dakar, cu toate variațiunile sale.
De atunci, Dakarul s-a mutat în America de Sud. Africa era prea aproape de Europa, de ecologiștii gălăgioși, de jurnaliștii supărători. Dacă aventura africană ajunsese "vulgară" și sfidătoare, ce se întâmplă acum în America de Sud nu mai are, oricum, nicio legătură cu spiritul Paris-Dakarului fondat de Thierry Sabine. Afacere 100%, raliu al profitului și al uzinelor mari, Dakarul actual exclude amatorii și entuziaștii. De trei ani de zile, o mașină germană (Volkswagen Touareg, prototip cu nume saharian) face legea pe trasee care trec prin țări în care s-au refugiat oamenii de știință ai celui de-al treilea Reich.
Se merită unii pe alții, dar nu merită să poarte numele orașului african de unde, înainte de a pleca gloria unor nemerituoși, plecau sclavii care au construit gloria Americilor. Dakarul actual e o minciună. Dar una bănoasă.
Să fie la ei. Noi ne vom reconstrui Dakarul nostru, ăla african.
Manual alternativ-amatoristic de deșertistică modernă și contemporană* (III)
Lecția III
“Domnișoara Morgana”
Text introductiv:
De câte ori, oare, nu am citi prin cine știe ce cotidian sau săptămânal frumos colorat și plin de fițe că există un top al celor ami frumaose fete de pe planetă? Cred că am citit de prea multe ori, totuși, ca să mai fiu îndreptățit să critic publicațiile respective. Numai că am o imensă nemulțumire: de ce – da! – de ce nu s-a gândit nimeni la singura fecioară a zilelor noastre, al cea pe care nimeni, dar absolut nimeni n-o s-o poată atinge vreodată? De ce nu se vorbește în topurile alea stupide despre singura fată capabilă să facă ce vrea, știind ce face și fără să folosească prezervativ? De ce e atât de amrginalizată fata care nu va avea niciodată boli venerice și nici SIDA? Aud?
Întrebare:
De unde a scos autorul chestiile astea?
(Răspunsul este, de asemeni, obligatoriu. Cornel Ivanciuc nu mai are ce spune. nici măcar el n-a delirat vreodată atât)
Răspuns:
Am cunoscut-o pe domnișoara Morgana. A fost todeauna cu câteva sute de metri în fața mea. Mi-a zâmbit de departe, mi-a făcut semn cu mâna, ba parcă am auzit și niște voci. Ce? A, da, cred că chicotea! Dar nu m-a lăsat să mă apropii. n-ar fi prima. Cum să fie? E așa cum o vrea fiecare. Poate fi Claudia Schiffer sau Sharon Stone, poate fi mama lui Oedip sau poate fi o sticlă de bere. Bun, și atunci de ce n-ar fi o saltea moale, un procent ridicat în sondaje sau un câștig măreț la bingo? Păi e. E tot ce ți-ai permis și tot ce nu ți-ai permis vreodată. E tot ce te-a făcut să înghiți în sec și e tot ce te-a făcut să te bucuri ca un copil. Are trupul femii ideale, cap de balaur și aripi de MIG. Stop.
Ajuns aici, autorul văzu zorii mijind și-și dădu seama că Sheherazada – cea-care-nu-i-va-spune-niciodată-o-poveste – are telefonul închis sau nu se află în aria de acoperire. Drept pentru care își încheie tăcut povestirea și i-o dedică.
*Publicat în Alamanahul Academiei Cațavencu 2001
Manual alternativ-amatoristic de deșertistică modernă și contemporană* (II)
Lecția II
“De ce poate să-ți placă deșertul?”
Text introductiv:
Un șmecher mauritanian, proprietar de camping în Nouadhibou și poreclit de localnici Jacques Chirac, ne-a povestit, tot în ’99, că a fost în toată Europa, dar că nicio priveliște și niciun sentiment nu se compară cu a te trezi în mijlocul deșertului într-o dimineață fără furtună. Am râs de el, dar i-am dat dreptate peste un an.
Întrebare:
De ce dă autorul dreptate șmecherului mauritanian proprietar de camping?
(Răspunsul obligatoriu - maxim 1296 de caractere. Trebuie folosite expresii frumoase, comparații și, neapărat, așa um a cerut Cornel Ivanciuc întro discuție particulară din data de 31 iulie 2000, descrieri de peisaje și culori, pentru prietenii domniei sale, artiștii plastici)
Răspuns:
Într-adevăr, nimic nu poate fi mai reconfortant decât să te ridici în capul oaselor în mijlocul cortului tău, nconjurat de cele trei soții ale tale și privind cum turma ta de 2000 de cămile este mânată spre pajiștea cu trei fire de ciulini al hectar de unul dintre cei câțiva sclavi ai tăi. Căci am uitat să vă povestesc: în Mauritania sclavagismul a fost abolit de-abia în 1984. Nu totți sclavii au aflat, însă, asta. Iar mulți dintre cei care au aflat și-au redobândit libertatea, au hălăduit câteva luni prin deșert și s-au întors ca, behăind de foame, să ceară de la fostul stăpân un bici pe spate și un colț de pâine. Evident, noi nu ne-am trezit nici printre nenumărate soții, nici înconjurați de sclavii și de cămilele noastre, dar tot reconfortant a fost. eram, cum ziceam, în anul 2000, la Boumbri, sub un cort clasic mauritanian. Ne petrecusem ziua și noaptea precedentă la marginea deșertului și am avut norocul să prindem o dimineață calmă, fără vânt, fără nisip care să ne apropie privirea, fără ghid care să ne zorească. Până la ieșirea din Mauritania mai erau 40 de kilometri, iar distanța asta, chiar și cu un ARO, tot o faci în două-trei ore. Am avut, așadar, timp pentru a degusta pe îndelete o cafea fierbinte și pentru a vedea cum răsare soarele de după firave tufe și uscați copaci.
Întrebarea 2:
Cum se vede răsăritul de soare “de după firave tufe și uscați copaci”, cum semi-poetic se exprimă autorul?
(Răspunsul obligatoriu - maxim 868 de caractere. Aici, domnul Cornel s-a certat cu domnul Ivanciuc, într-un moment de scindare a personalității. NU se impune, deci, nicio cerință deosebită)
Răspuns:
De undeva, de după niște arbuști pricăjiți, apare teleap-teleap o tigaie de teflon cu fundul pictat în roșu. V-ațiprins: e vorba de soare. Vreo doi nori mai zurbagii surprind mișcarea de învăluire făcută de tigaia de teflon și zbîrrrr pe-o dugheanăa scunsă între dune. “Ho, haram nesățios!”, strigă dugheana, iar norii se pleoștesc deodată și dispar. Dispare și dugheana, deși, poate, n-a existat niciodată. Dunele rămân acolo, complet stranii: una roșie (vezi lecția I), una galbenă ca galbenul de Sucevița (pe nedrept ignorat din cauza albastrului de Voroneț) și una maronie, atât de maronie cum numai viața de contribuabil român poate fi câteodată. Trei dune mici, trei culori diferite. A patra culoare, cea a pricăjiților copaci de prin zonă, nici nu mai contează. Dar, în caz că e vreun artist interesat, se poate spune că cea de a patra culoare era verdele. OK?
Temă pentru acasă:
Cumpărați de la cel mai apropiat magazin de jucării un animal de pluș cu cel puțin patru picioare. Așezați-l pe covor/mochetă/parchet/linoleum. Încercați să-i mișcați picioarele după cum urmează: cele de pe partea dreaptă odată, cele de pe partea stângă odată. Ați reușit? Nu? Mai încercați!. Perfect. Asta-imișcarea. Așa iese și saorele de după dune: teleap-teleap.
*Publicat în Alamanahul Academiei Cațavencu 2001
Manual alternativ-amatoristic de deșertistică modernă și contemporană* (I)
Lecția I
“Cum și când intri în deșert. Cum este nisipul. Cum faci un bivuac.”
Text introductiv:
Când intri prima dată în deșert trebie să te descalți și să-ți lași pantofii la ușă. Nu știu de ce, da’ parcă așa simți nevoia. Oricum, n-o s-o faci niciodată, pentru că prietenii tăi au grijă totdeauna să-ți amintească de scorpioni, de șerpi, de cioburi și de faptul că nisipul, totuși, are peste 50o C.
Întrebare:
Și, de fapt, când intri prima dată în deșert?
(Răspunsul obligatoriu - maxim 2303 caractere. Trebuie folosite expresii frumoase, comparații și, neapărat, așa cum a cerut Cornel Ivanciuc în ședința de sumar din data de 20 iulie 2000, descrieri de peisaje și culori, pentru prietenii domniei sale, artiștii plastici)
Răspuns:
Din câte îmi amintesc eu, cred că prima dată am intrat în deșert într-o bună zi de iunie, parcă prin ’99, pe seară. Nu mai știu dacă ăsta era planul, dar a trebuit să părăsim șoseaua, ca să încropim un bivuac. Bivuac este acel tip de așezare care aduce cu imaginile de la Bobâlna de prin manualele de istorie. Nomazii, adică noi, își așează căruțele/mașinilie în așa fel încât să fie protejați de vânt, că de prieteni se apără singuri. În mijlocul unei forme geometrice perfect neregulate, cu exact atâtea laturi câte mașini sunt, se așează corturile. Vântul, de obicei, nu ține cont de astfel de nimicuri. El știe una și bună: să sufle. Și suflă, doamnelor și domnilor, zi de vară până-nseară, iar dacă n-o fi murit, o mai sufla și-n ziua de azi. Așadar, cum spuneam, am intrat în deșert. Nu mult, ca să nu ne pierdem, căci n-aveam firmituri de aruncat peste umăr. Am găsit niște dune mici, de infanterie, după care ne-am adăpostit. Nisipul, ca să-i spunem așa, este, prin acea parte de Maroc, roșu. Dar știți cum, așa, un roșu ca la mama acasă. În plus, mai este și argilos. Dacă ai ghinionul să campezi (sau să bivuachezi) după o dună din astfel de nisip, ești un om fericit. Nisipul ăsta roșu și argilos de care vorbeam mai devreme se lipește de tine, de mașină, de farfurie, de furculiță, de haine și, uneori, de dinți. Observi asta, însă, abia dimineața. Dimineața lumina vine de la răsărit, însă destul de greu. După o noapte de semi-furtună, norii se ridică nesiguri, cam așa cum se ridică un artist de la masă după zece ore de discuții în contradictoriu în jurul unor carafe de vin. Soarele apare și el, la fel de mahmur, de după norii împleticiți. N-am văzut niciodată un răsărit mai straniu. Nici măcar în Vama Veche unde, pe la ora șase a.m., cei care apucă dimineața văd întotdeauna doi sori, două mări și așa mai departe. Aici, însă, nimic nu-i dublu. Totul e unic: nisipul roșu-portocaliu - un amestec între toga lui Dalai Lama și mantia ultimului împărat chinez –, saorele palid ca un articol cu pretenții din Playboy și un vânt nervos și lipsit de rațiune ca o intervenție televizată de-a lui Cristian Tudor Popescu. Bun, vă veți întreba, dar ce e unic dacă totul seamănă cu ceva? Simplu: unicitatea constă în faptul că în deșert toate lucrurile astea care seamănă cu ceva cel puțin bizar sunt frumoase.
Temă pentru acasă:
Închideți ochii. Nu, nu așa! Închideți ochii ca lumea, fără să vă uitați pe sub gene. Frecați ochii zdravăn, așa închiși cum sunt. Pentru o clipă veți simți culoarea nisipului despre care vorbește autorul în textul de mai sus.
*Publicat în Alamanahul Academiei Cațavencu 2001
Modou
'99, secolul trecut. Terminasem prima mea traversare a Saharei. Oblu. De la Nord la Sud, cât mai pe coastă, dacă se poate, vă rog, și ajunsesem în Senegal. Mai exact, la granița dintre Mauritania și Senegal. Este o graniță naturală, formată pe cursul fluviului Senegal. Probabil cea mai neregulată graniță din zonă, cele dintre Mauritania, Algeria și Maroc fiind trasate cu rigla.
Senegalul era ținta noastra, asa ca incepusem sa decompensam cam devreme. Din graniță mai aveam câteva zeci de kilometri până în Saint Louis, ex-capitala colonială a Senegalului și loc al primei noastre escale în Africa Neagră. Dar până la Saint Louis, te mănâncă ceilalți sfinți. Cum ar fi ăia de la vamă. Sau nu te mănâncă, ci mănâncă pur și simplu. Când am intrat în vama senegaleză ni s-a spus ca nu putem intra în țară până nu apare șeful vamii. Care unde să fi fost? Aaa, la masă. De mult? Nu, de vreo oră. Aha, ne zicem noi, deci e pe vine. Așa și era. Pe venite, pe vine, pe drum înspre noi, cum vreți să-i ziceți. Și fac o paranteză pentru cei care cred ca Senegalul e o țara foarte săracă: daca un amărât de șef de vamă cu trafic maxim de 20 de mașini pe zi (ce șpaga de la doar 20 de mașini, pentru toți cei 14 angajați?) își permite să stea la masă 4 ore, atunci înseamnă că are ce mânca atâta amar de vreme, nu?
Ați înteles, așadar, din paranteză, că am mai adăstat 3 ore în vamă. 3 ore de vis, pentru mine. Nu că asta mi-aș fi dorit in locul unui pat mai ca lumea și al unui duș prealabil. Ci pentru că, răpus de oboseală, vedeam totul ca și cum aș fi dormit.
Până să apară Gargantua Senegalezul, șeful vămii vieții noastre, mașinile au fost înconjurate de o puzderie de copii. De diferite vârste. Cred că cei mai mari aveau vreo 8 ani. Cei mai mici? Habar n-am.
Eram disperați. Nu mai aveam nimic să le dăm. Iar ei, în bunul spirit al Africii, nu cereau bani. Nici nu pretindeau că ne spală geamurile în schimbul a doar doi-trei firfirici. Ei cereau, franc și de la obraz, cahiers et crayons. Ce făceau ei cu caietele și creioanele? Păi cred că le foloseau la școală, că n-am vazut pe nici unul dintre ei sa vândă semințe în cornete făcute din pagini de caiet studențesc și nici să lupte cu vecinii unguri înarmați cu creioanele de la noi. Dar, cum am mai zis, nu mai aveam ce să le dăm. Nici caieți, nici creioni, nici bomboni. Bomboni nici n-avuseserăm, așa că le-am pus pe check list-ul anului următor.
Aveam, în schimb, elastice mici și colorate. Nu știu la ce ar fi trebuit să ne folosească, drept dovadă că, nefolosindu-ne la nimic, încă le mai aveam. În pungulițe neatinse. Și mai aveam pet-uri de apă minerală. Goale sau pline, după inima și burdihanele fiecărui echipaj. Așadar, la fiecare "M'sieu cadeau" venit de la micii senegalezi, răspunsurile erau prompte: elastice colorate + pet-uri.
De pe malul fluviului Senegal a urcat spre noi, agale, o minunăție de copil. Tăciune, cu părul creț, sub un metru, îmbrăcat cu o salopetă roșie din catifea raiata direct pe piele. Având vreo trei ani, trei ani jumate, Modou, căci așa îl chema pe puști (prescurtarea de la Mamadou), nu putea sa vorbeasca prea bine. Așa că ridica ochii spre tine, întindea mânuța, începea să-și frece degetele între ele și, cu ochii umezi, reușea să îngaime un M'sieu sfâșietor.
Ca să nu mă mai urmărească, după ce dăduse de două ori roată întregului grup și se alesese deja cu vreo 20 de elastice și 10 pet-uri, i-am depozitat averea într-o benă și l-am luat în brațe. Atât le-a trebuit celorlalți că, vreo 10 minute Modou n-a mai pus piciorul pe jos, fiind fotografiat de Stan în brațele fiecăruia dintre noi.
După ce ședința foto s-a terminat, Modou și-a strâns comoara de pet-uri și a dat să plece acasă. A fost întors din drum de sora lui ceva mai mare care, ca un adevărat impresar, l-a adus de mânuță la mine și mi-a explicat că, făcând poze cu Modou, trebuie să plătim. Modou nu înțelegea nimic, așa că stătea cuminte și se uita umed în sus. Când a văzut că, cedând insistențelor, sunt gata să-mi deschid portofelul și să mă scociorăsc după mărunțis, Modou a priceput că-i vorba de bani. Și, extrem de demn, ne-a întors spatele și a plecat spre coliba alor lui. Bine, pășea mandru și din cauza butelcilor din plastic, cea mai mare captură dintre toți prietenii lui. Sor'sa a ramas cu buzele umflate, iar noi am fost nevoiți să mergem în căsuța șefului vămii, care apăruse într-un târziu.
Am ieșit din vama fără să-l mai văd pe Modou. Aflasem, între timp, că este al 7-lea copil al unei familii de pescari. Banii, oricati ar fi fost ei, nu le-ar fi prins rau. Dar nu vroia bani, caci nu venise să cerșească. El venise după cadouri. Chestii care să-i placă și să-l amuze. Să fi primit bani era nedemn, mai ales că nu ne vânduse nimic. N-am mai intrat in Senegal prin același loc, așa că n-am mai avut ocazia să-l văd pe Modou. Azi are 13 ani, 13 ani jumate. Probabil că nu mai stă pe baraj ca să întâmpine turiști. E pe la școală în timpul zilei, iar seara joacă fotbal prin praful de pe malul fluviului. Dacă satul lui ar avea vreun nume - da' n-are - i-aș trimite azi caietele alea pe care nu le-am avut atunci. Și o salopetă roșie pe măsura actuală, că-i stătea foarte bine.
Foto: Stan Constantin