Modou
'99, secolul trecut. Terminasem prima mea traversare a Saharei. Oblu. De la Nord la Sud, cât mai pe coastă, dacă se poate, vă rog, și ajunsesem în Senegal. Mai exact, la granița dintre Mauritania și Senegal. Este o graniță naturală, formată pe cursul fluviului Senegal. Probabil cea mai neregulată graniță din zonă, cele dintre Mauritania, Algeria și Maroc fiind trasate cu rigla.
Senegalul era ținta noastra, asa ca incepusem sa decompensam cam devreme. Din graniță mai aveam câteva zeci de kilometri până în Saint Louis, ex-capitala colonială a Senegalului și loc al primei noastre escale în Africa Neagră. Dar până la Saint Louis, te mănâncă ceilalți sfinți. Cum ar fi ăia de la vamă. Sau nu te mănâncă, ci mănâncă pur și simplu. Când am intrat în vama senegaleză ni s-a spus ca nu putem intra în țară până nu apare șeful vamii. Care unde să fi fost? Aaa, la masă. De mult? Nu, de vreo oră. Aha, ne zicem noi, deci e pe vine. Așa și era. Pe venite, pe vine, pe drum înspre noi, cum vreți să-i ziceți. Și fac o paranteză pentru cei care cred ca Senegalul e o țara foarte săracă: daca un amărât de șef de vamă cu trafic maxim de 20 de mașini pe zi (ce șpaga de la doar 20 de mașini, pentru toți cei 14 angajați?) își permite să stea la masă 4 ore, atunci înseamnă că are ce mânca atâta amar de vreme, nu?
Ați înteles, așadar, din paranteză, că am mai adăstat 3 ore în vamă. 3 ore de vis, pentru mine. Nu că asta mi-aș fi dorit in locul unui pat mai ca lumea și al unui duș prealabil. Ci pentru că, răpus de oboseală, vedeam totul ca și cum aș fi dormit.
Până să apară Gargantua Senegalezul, șeful vămii vieții noastre, mașinile au fost înconjurate de o puzderie de copii. De diferite vârste. Cred că cei mai mari aveau vreo 8 ani. Cei mai mici? Habar n-am.
Eram disperați. Nu mai aveam nimic să le dăm. Iar ei, în bunul spirit al Africii, nu cereau bani. Nici nu pretindeau că ne spală geamurile în schimbul a doar doi-trei firfirici. Ei cereau, franc și de la obraz, cahiers et crayons. Ce făceau ei cu caietele și creioanele? Păi cred că le foloseau la școală, că n-am vazut pe nici unul dintre ei sa vândă semințe în cornete făcute din pagini de caiet studențesc și nici să lupte cu vecinii unguri înarmați cu creioanele de la noi. Dar, cum am mai zis, nu mai aveam ce să le dăm. Nici caieți, nici creioni, nici bomboni. Bomboni nici n-avuseserăm, așa că le-am pus pe check list-ul anului următor.
Aveam, în schimb, elastice mici și colorate. Nu știu la ce ar fi trebuit să ne folosească, drept dovadă că, nefolosindu-ne la nimic, încă le mai aveam. În pungulițe neatinse. Și mai aveam pet-uri de apă minerală. Goale sau pline, după inima și burdihanele fiecărui echipaj. Așadar, la fiecare "M'sieu cadeau" venit de la micii senegalezi, răspunsurile erau prompte: elastice colorate + pet-uri.
De pe malul fluviului Senegal a urcat spre noi, agale, o minunăție de copil. Tăciune, cu părul creț, sub un metru, îmbrăcat cu o salopetă roșie din catifea raiata direct pe piele. Având vreo trei ani, trei ani jumate, Modou, căci așa îl chema pe puști (prescurtarea de la Mamadou), nu putea sa vorbeasca prea bine. Așa că ridica ochii spre tine, întindea mânuța, începea să-și frece degetele între ele și, cu ochii umezi, reușea să îngaime un M'sieu sfâșietor.
Ca să nu mă mai urmărească, după ce dăduse de două ori roată întregului grup și se alesese deja cu vreo 20 de elastice și 10 pet-uri, i-am depozitat averea într-o benă și l-am luat în brațe. Atât le-a trebuit celorlalți că, vreo 10 minute Modou n-a mai pus piciorul pe jos, fiind fotografiat de Stan în brațele fiecăruia dintre noi.
După ce ședința foto s-a terminat, Modou și-a strâns comoara de pet-uri și a dat să plece acasă. A fost întors din drum de sora lui ceva mai mare care, ca un adevărat impresar, l-a adus de mânuță la mine și mi-a explicat că, făcând poze cu Modou, trebuie să plătim. Modou nu înțelegea nimic, așa că stătea cuminte și se uita umed în sus. Când a văzut că, cedând insistențelor, sunt gata să-mi deschid portofelul și să mă scociorăsc după mărunțis, Modou a priceput că-i vorba de bani. Și, extrem de demn, ne-a întors spatele și a plecat spre coliba alor lui. Bine, pășea mandru și din cauza butelcilor din plastic, cea mai mare captură dintre toți prietenii lui. Sor'sa a ramas cu buzele umflate, iar noi am fost nevoiți să mergem în căsuța șefului vămii, care apăruse într-un târziu.
Am ieșit din vama fără să-l mai văd pe Modou. Aflasem, între timp, că este al 7-lea copil al unei familii de pescari. Banii, oricati ar fi fost ei, nu le-ar fi prins rau. Dar nu vroia bani, caci nu venise să cerșească. El venise după cadouri. Chestii care să-i placă și să-l amuze. Să fi primit bani era nedemn, mai ales că nu ne vânduse nimic. N-am mai intrat in Senegal prin același loc, așa că n-am mai avut ocazia să-l văd pe Modou. Azi are 13 ani, 13 ani jumate. Probabil că nu mai stă pe baraj ca să întâmpine turiști. E pe la școală în timpul zilei, iar seara joacă fotbal prin praful de pe malul fluviului. Dacă satul lui ar avea vreun nume - da' n-are - i-aș trimite azi caietele alea pe care nu le-am avut atunci. Și o salopetă roșie pe măsura actuală, că-i stătea foarte bine.
Foto: Stan Constantin
Inshallah
Pentru un european, fie el si est-, stresat si obisnuit cu un ritm de viata dement, primul contact cu lentoarea nord-africana echivaleaza cu accederea intr-o casa de inconstienti. Tu te grabesti de nu stii pe unde sa mai scoti camasa, iar astia se misca mai incet ca melcii. De-abia ai coborat de pe ferry-boat la Tanger iar lumea ta plina de dead-line-uri presante si ineluctabile incepe sa se prabuseasca rapid. E singurul lucru rapid care ti se intampla in prima zi in Africa.
Esti in criza de timp. La ora cutare rebuie sa fii in cutare loc, conform programului pe care ti l-ai facut. Da, si? Pasaportul sta in mainile vamesului si acesta il contempla cu atata curiozitate de parca n-a mai vazut niciodata asa ceva. "Hei, imi pui si mie amarata aia de stampila, sefu'?". "Inshallah" vine raspunsul taraganat. "Terminam azi formalitatile de vama?". "Inshallah", lent de tot, de parca i-ar fi lene sa vorbeasca. Si tot asa. Iata cum ai invatat in cateva ore, prin repetare sufocanta, cea mai importanta expresie a Africii musulmane. Tot ce la tine ar trebui sa se intample pe loc sau in vreo 2 minute maxim, acolo se intampla "inshallah". Adica atunci cand o vrea Allah. Iar Allah are grija de credinciosii lui si nu vrea sa-i zoreasca prea tare. In cele trei vizite pe care le-am facut in Africa am observat multe schimbari, dar mi-ar fi parut extrem de rau sa constat ca raportarea temporala la vrerea lui Allah a disparut. Si n-am fost dezamagit. N-a disparut.
Mai e o vorba draga mie: "Ce te grabesti asa? Avem tot timpul din lume!". Si cum sa n-ai tot timpul din lume cand caldura iti permite sa lucrezi doar putin dimineata si putintel pe inserat, cand e mai racoare? Cum sa n-ai tot timpul din lume cand nu trebuie sa fugi sa cauti o conexiune la internet ca sa vezi ce se mai scrie pe site-urile de stiri? Cum sa n-ai tot timpul din lume cand scurgerea lui depinde de Allah si nu de vreun client presat de o prezentare urgenta despre care a uitat sa-ti vorbeasca la momentul potrivit? Cum sa n-ai tot timpul din lume cand poti sa zaci ore in sir in cortul tau din mijlocul Saharei si sa-ti numeri nevestele, copiii si camilele? As zice ca ai ceva timp, nu-i asa?
Tin minte ca eram in Dakar, in 2001, si trebuia sa facem actele de donatie pentru una dintre masinile care ne adusesera pana acolo. Cel care se ocupa de asta venea foarte plin de solicitudine la hotelul nostru, aflat undeva la marginea Dakarului. A batut drumul de vreo 10 kilometri in fiecare zi, dus-intors, timp de o saptamana. Tot ce trebuia era sa aduca o hartie oficiala (scrisa la masina sau printata, cu antetul institutiei, semnata de cine trebuie, stampilata etc). Cand avea antet, n-avea stampila sau semnatura. Cand era stampilata si semnata, semnatarul era un portar din institutie, caci directorul o taiase pana in Casamance. Si tot asa, o saptamana in cap. "Hei, Patrick, ce te grabesti asa, avem tot timpul din lume! O rezolvam noi. Hai sa bem un Pastis sau o bere. Uite, au Flag la bar. Faci tu cinste azi, nu?". Tot timpul din lume, evident. Totusi, a avut dreptate, a rezolvat-o. Mi-a adus hartia cand eram deja la aeroport. Perfect in regula. N-am inteles de ce asteptase pana la ora 2 noaptea, cand pleca avionul, dar, in rest, totul era in regula.
Cand m-am intors de la Dakar in 1999 am constatat ca, totusi, aveau dreptate. Daca nu te gandesti in fiecare clipa ca n-ai destul timp, chiar ajungi sa ai tot timpul din lume, indiferent de cat de strans pare totul la inceput. Si-ti mai scade si stresul. Cand mi-am spus prima data in gand "Inshallah" ca raspuns la intrebarea "Cand o sa am eu timp sa fac toate astea?", am realizat efectul terapeutic al acestei aproape incantatii. In fond, aici nu e vorba de lene sau de indolenta. E modul lor de a trata feng-shui timpul. E alternativa lor la mersul la psihiatru. Neavand rauri si balti pline de peste, acest tratament aplicat timpului reprezinta modul lor de a se relaxa "la pescuit" cum se poarta pe la noi. Si pe cuvantul meu daca nu e chiar OK.