Popor mic, dar plângăcios
De două zile încoace plâng televiziunile de știri și ne îndeamnă și pe noi să înmuiem batistele pe motiv că ambulanțele pline cu gravide se blochează în nămeți. Băi, nene, băi, da' ne-am ajuns, zău așa. Ce, o fi așa nasol să naști în mașină? Acum 2010 ani o domnișoară a născut într-un grajd, iar ăla micu a ajuns ditamai celebritatea. Atunci de ce nu s-a mai plâns nimeni?
Mă tutuiți? Te tutuiesc!
Am început să lucrez în presă la 15 ani. Tot atunci am început să fiu trimis pe teren. Întâi după țigări, apoi după informații. Ani buni de zile fața de minor inocent mi-a prins bine. Nu de puține ori am auzit "Lasă, mă, că e mic, ce dracu' să înțeleagă ăsta?". Dar niciodată nu am lăsat pe nimeni să-mi spună "tu" așa, aprioric.
Eu, unul, nu-mi permit să tutuiesc niciun vânzător. Nici măcar unul. Nu spun "Dă-mi!", ci "Vă rog, puteți să-mi dați...?". Dincolo de politețea pe care ar fi trebuit, la o adică, să o deprindem mai toți atunci când am frecat-o pe-acasă 7 ani (primii), mi se pare elementar să nu tutuiești așa, la întâmplare, primul venit. Nu știi dacă la șaormăria din colț nu vinde vreun profesor universtiatr doctor inginer etc șamad.
Așadar, eu nu tutuiesc din prima pe nimeni. Se spune că "francezii sunt atât de ploiticoși încât vorbesc la plural chiar și cu propria vacă". Sunt fidel originilor mele și duc și mai departe obiceiurile strămoșești: eu vorbesc la plural și cu boii. Dar numai până în momentul în care încep să mă tutuiască.
După ce m-ați tutuit prima dată, totul e mult mai simplu. Înseamnă că am acordul tău pentru a te tutui, de asemeni, pe tine, te. Oricum te-ar chema și oricine ai fi. În plus, a-mi spune "domnul Patrick" nu ajută.
Dinescu: mare poet, invizibil caracter!
Ioan T. Morar povesteste pe blogul lui că editorialele lui Mircea Dinescu din Academia Catavencu ar fi fost scrise, de fapt, de catre Dinu Adam. Eu nu cred asta și nici nu cred că Biju are cea mai mică dovadă în acest sens. O trec în categoria isterii de campanie și încerc să depășesc momentul fără a mai aduce vorba despre cei care-i scriau textele lui Mihaiu.
Și, totuși, nu pot rămâne indiferent la mârlăniile lui Mircea Dinescu, debitate "în direct și la o oră de vârf" pe Realitatea TV, vineri seară. Nu pot rămâne indiferent pentru că Dinescu s-a jucat acolo cu nume, fapte, povestiri și principii ce îi sunt total străine.
Un om care a luat bani de la Gelu Tofan pentru a sprijini campania lui Theodor Stolojan nu mai este credibil atunci când spune că face campanie pro sau contra dezinteresat.
Un om care folosea zilele de redacție de la AC (prima zi a fiecărei săptămâni) pentru a beneficia de sex oral de la eleve de liceu, în mașină, prin cotloane întunecate ale străzii Sfântul Ștefan, nu mai este credibil atunci când vorbește despre valorile familiei.
Un om care a primit de la Vântu 300.000 de dolari pentru niște acțiuni cu valoarea nominală de 1.000.000 de lei vechi și care nu a declarat acești bani la fisc nu poate da lecții despre legalitate, constituționalitate, statalitate.
Un om care îl ruga pe Andrei Pleșu, ministru de Externe, să aranjeze contracte cu Babiuc, ministru al Apărării, pentru ca armata să-i comande conserve pe care le avea de 3 ani pe stoc la compania pe care o preluase pe nimic nu poate da lecții despre traficul de influență.
Un om ca Mircea Dinescu, arghirofil până peste limita acceptabilă, nu poate, în general, să dea lecții decât despre poezie. Asta cu marea condiție de a mai fi scris macar una după 1990.
PS: Da, am ceva cu el. Dar, spre deosebire de mulți alții, noi ne-am bătut în parte în redacția AC, atunci când a jignit-o pe femeia alături de care eram în acel moment.
Dar dacă nu câștigă Geoană?
S-a mai întâmplat. În 1996, Ilie Năstase intrase în cursa pentru primărie cu 47% intenție de vot pentru turul I. Și n-a câștigat, iar Viorel Hrebenciuc s-a ascuns câteva luni, fugind de finanțatorii campaniei. În 2004 Adrian Năstase avea toată țara și presa la degetul mic și nici nu-și închipuia că ar putea pierde alegerile. Și le-a pierdut.
Dacă, totuși, în ciuda aerului sfidător pe care îl afișează oamenii lui de casă, Mircea Geoană nu va câștiga alegerile? Dacă votanții lui Crin Antonescu vor refuza să fie acea masă de manevră pe care și-o închipuie același Viorel Hrebenciuc?
Nu știu, mă întreb și eu...
Crin
Acum aproape 20 de ani începea să facă politcă. Acum aproape 18 ani începea să apară alături de Radu Câmpeanu, Dinu Patriciu, Horia Rusu, Viorel Cataramă sau cine Dumnezeu mai era prin PNL și prin multiplele sale aripi. Era o speranță a liberalilor. Varujan Voganian îl descria încă înainte de 1996 drept o speranță a politicii românești în general. Era tânăr, avea părul lung, vorbea coerent și frumos. Probabil că Vosganian știa mai bine ce are și în cap.
A ajuns chiar și ministru. Al Tineretului și Sportului. N-a strălucit, căci acolo n-a strălucit niciun ministru, dar a fost, de departe, mult mai onest decât mulți alții care s-au perindat prin scaunul acela.
Apoi s-a întâmplat ceva cu el și a dispărut din viața publică. Prin mârlănia lui Băsescu ați aflat și dumneavoastră ce i s-a întâmplat. S-a retras, oarecum. A fost, în continuare, parlamentar. Dar nu se prea ducea pe la ședințe. Ioan T Morar bate monedă pe acest lucru. Eu n-aș face-o. Atunci când nu era în Parlament pentru a participa alături de colegii lui din toate partidele la vreo nouă șolticărie îl puteai găsi, cel mai ades, în Cișmigiu, plimbându-și fetița. Poate e mult spus "plimbându-și", căci mai mult ea îl plimba pe el de la un tobogan la altul, de la un leagăn la altul. Cu o privire pierdută și cu un chip extrem de trist pe care nu amintirea gloriasă a țării se citea, Crin Antonescu se lăsa tras înainte de către copilul lui.
Poate asta l-a și determinat să revină în politică. Poate asta l-a adus înapoi printre cei vii: gândul la copilul lui și, poate, la alți copii asemeni, pentru care a presupus că are o viziune.
Poate. Dar atunci când s-a întors nu era deloc omul unei viziuni clare ci era mânat de o ură care nu de multe ori i-a încețoșat atât privirea, cât și gândirea. Ură irațională, ură viscerală, ură în stare pură. A urât tot ce-i stătea în cale, tot ce-l împiedica să facă el o Românie mai bună, așa cum și-o imagina el. Discursul lui, programul lui, viziunea lui din ultimii ani pe asta sunt clădite: pe ură.
Crede-mă, domnule Antonescu: mă bucur sincer că n-ai câștigat alegerile. Poate, dacă mai reziști, mai candidezi peste cinci ani. Dar, până atunci, trezește-te, te rog, căci pe ură nu poți construi nici viitorul și nici măcar un vis. Cel mult, dacă vei fi vreodată ales, un lung și greu coșmar.
PS: Oricât de grea ar fi fost viața pentru oricare dintre noi, în ultimii ani, nici Geoană și nici băsescu nu or să îi aducă înapoi pe cei dragi pe care i-am pierdut în perioada asta, domnule Antonescu.