PAH

PAH Jus primae noctis

Avantajele și dezavantajele pseudonimelor jucăușe

Ioan T. Morar este cel care a introdus, la Academia Cațavencu, pseudonimele jucăușe care, în timp, au devenit inclusiv subiect de lucrări de diplomă. La vremea aceea eram puțini în redacție și era ușor deranjant să vezi aceeași semnătură de mai multe ori într-un singur număr. În plus, Biju mai lucra atunci, dacă-mi amintesc bine, și la ceva publicație mai serioasă, iar asocierea numelui lui cu texte mai glumețe nu ar fi cadrat în ochii unora dintre colegii intelectuali ai anilor '91-'92. În timp, semnăturile jucăușe au devenit o marcă a ziarului, iar pentru unii un soi de test. Sunt câțiva dintre cei care au lucrat la Academia Cațavencu ani de zile fără să reușească să dea niciodată o semnătură ca lumea. Dar nu despre asta e vorba aici.

În 20 de ani, contribuția lui Biju la publicațiile numite Cațavencu, Cațavencu Internațional și Academia Cațavencu n-a fost deloc una minoră. Chiar numele Academia Cațavencu este creația lui. Multe dintre capetele de pagină, nenumărate jocuri de cuvinte intrate în folclor și multe glume care apoi au fost preluate ca bancuri îi aparțin. Pentru că nu le-a semnat, mulți p...frici care n-au nici măcar a mia parte din talentul umoristic al lui Biju îl decretează azi "unul dintre cei mai puțin talentați" oameni care au lucrat vreodată la AC. Venind de la Victor Ciutacu, un încruntat de serviciu care nu poate face masele să râdă nici dacă ar gâdila fiecare individ dintr-o mulțime, chestia pare un compliment. Venind de la oameni pe care Biju i-a adus de mânuță pe ușa Academiei Cațavencu, dup ce le-a identificat talentul în încercări timide sosite la poșta redacției, e o mârlănie fără seamăn. Ăsta este dezavantajul folosirii pseudonimelor jucăușe în Academia Cațavencu. Lumea nu știe cu adevărat ce ai scris.

Pe de altă parte, însă, există un mare avantaj al folosirii pseudonimelor jucăușe: lumea nu știe cu adevărat ce ai scris! Oricât de prost ar fi fost textul, oricât de falsă sau servită informația, oricât de în pasă proastă erai, un pseudonim bine plasat te scăpa de dureri de cap. Chiar și atunci când pseudonimul nu este jucăuș, ci e ceva de genul "Biroul" sau "Departamentul" de investigații. Comoditatea, obișnuința, teama sau dorința de a se ascunde uneori i-a făcut pe unii să nu semneze decât foarte rar cu numele lor. Și-au dat seama de eroare abia atunci când au plecat, realizând că sunt doar o parte anonimă a unui autor colectiv. Eroare care este din ce în ce mai greu de corectat, pentru că expunerea mediatică de care pot avea parte azi este mult mai mică.

Mai există o categorie, cea a oamenilor care încearcă să-și asume mai multe merite decât au avut, profitând de acealeași pseudonime jucăușe, deseori colective, și de faptul că lumea a dat prea puțină atenție casetei redacționale. Unul dintre aceștia este un anume Prisăcariu. Nu-l cunosc, fiindcă nu mai eram la AC când a venit el, iar când am revenit el plecase să fie șefuleț în altă parte. Omul, însă, este foarte preocupat de fostul lui loc de muncă și de foștii lui colegi sau superiori (mulți îi sunt superiori și azi, la orice oră, chiar dacă nu în vreo ierarhie redacțională). Dacă stai să-l asculți cum vorbește despre spiritul Cațavencu și marile lucruri pe care le-a făcut el acolo, îți vine să crezi că revista n-ar fi existat niciodată fără el. Asta deși, atunci când a venit la AC revista vindea 42.000 de exemplare săptămânal, iar atunci când a plecat doar 25.000. Dacă el consideră că a avut o contribuție extrem de importantă la creșterea tirajului și a prestigiului revistei, cifrele spun că, de fapt, această creștere este un mare -17.000 de exemplare. Evident, nu e vina lui. Dar dacă tot e să vorbim de realizări, atunci să vorbim și de eșecuri. Și să vorbim și de minciuni. Căci în profilul de Linkedin al personajului scrie că a fost "Deputy editor in chief" la Academia Catavencu din iulie 2006 până în martie 2010. Faptul că a fost redactor-șef adjunct doar din 2008 nu este decât o minciună mică într-un CV, dar miniciunile mici fac caracterele puternice.

Și de final, spuneți-mi rapid ceva din Academia Cațavencu, ceva care v-a făcut să râdeți în ultimii 20 de ani. Sunt șanse de, să zicem, 8-10%, ca, dacă nu este o caricatură de-a lui Octav Mardale, să fie o glumă bună făcută de Biju. Sunt șanse de 100% să nu fie una dintre zicerile umoristice ale lui cum îl cheamă.

Fara comentarii

Filed under: Friends No Comments

Cel mai bun caricaturist roman

A inceput sa publice în 1990, in Cațavencu Incomod și Cațavencu Internațional. A continuat în Academia Cațavencu. Nu a publicat nicăieri altundeva. Nu se consideră caricatursit, fiind artist plastic. Rromii i-au furat din curtea atelierului prima și singura sculptura mare în bronz. Unii dintre dumneavoastră s-ar putea să aibă în case bucăți din "Generalul pe bicicletă", transformate de ciracii lui Mădălin Voicu în inele, robineți, țevi.

Are un desen unic, parțial neterminat, iar genialitatea lui nu stă în desen, ci în text. Elaborează singur, fără a implica pe nimeni într-un brainstorming, glume mai bune decat produc 20 de oameni plătiți să dea texte de bule.

Evident, v-ați prins: este Octav "Ciocănel" Mardale, omul care a adus coaiele în caricatura românească și a învățat generații de desenatori că într-o caricatură nu trebuie musai să îi scrii personajului principal numele pe piept pentru a fi recunoscut.

Încă n-a apărut un caricaturist mai bun decât Mardale și vor mai trece ani buni până se va întâmpla asta. Creatiile lui recente le puteti vedea aici, dar sunt putine, fata de ce a dat de-a lungul timpului. Caricaturi de-ale domnului Mardale au devenit bancuri (Știi că evreii au doar două sărbători vesele: Purimul și Oscarul?).

Nu apare la TV, nu e activ online, nu e o vedetă. Este, totuși, cel mai bun caricaturist al României din ultimii 20 de ani. Ion Barbu, următorul clasat, a acceptat fără comentarii premiul "Mardale e numai unul", oferit în urmă cu mulți ani.

Filed under: Friends 3 Comments

Pages

Twitter

Blogroll

Categorii

Arhiva

Meta