Orifleim mon cul!
De ani de zile mă sâcâie prezența tv a atotștiutoarei antreprenoare Monica Tatoiu. Doamna se pricepe la toate, de la parvenitismul căruia i-a căzut victimă la politicile înalte ale planetei. Și poate că m-ar fi lăsat mai recișor, dacă dânsa n-ar fi fost o biată vânzătoare de cosmetice ieftine, din ușă-n ușă. Dar așa cum ne credem importanți dacă purtăm un tricou Adibas sau avem opinci Niche și cioareci Li Cupăr, doamna Tatoiu s-a simțit impregnată de valoarea brandului "Oriflame". Care se citește, evident, "orifleim". Și, așa cum se pricepe la toate, dacă o întrebați pe doamna Tatoiu de la ce vine orifleimu' ăsta, probabil că vă va îndruga o poveste despre suedezii vizionari care au făcut un brand din nimic.
Și, aici, ajung acolo unde mă sâcâie și mai tare: înainte ca turcii, chinezii și alți asiatici să inventeze fake-urile, suedezii erau deja departe. "L'or y flambe" a fost, în același timp, stindard și strigăt de luptă în vremea regilor francezi din dinastia Capețină si din casa de Valois. Falmura/ baniera de mai jos (numita "oriflamme" sau "l'or y flambe") era păstrată în abația Saint Denis, de lângă Paris și era scoasă pe câmpul de luptă doar atunci când regele binevoia să-și miște augustul cur la respectiva bătălie.
Fundalul era de un roșu aprins, simbolizând sângele Sfantului Denis, protector al regatului Franței, crucea era brodată cu fir de aur și înconjurată de flori de crin de culoare albastră. Prezența flamurei în mijlocul unei îmbrânceli cu săbii și cuțite și răcnetul "L'or y flambe!" spuneau restului armatei că regele se află în locul respectiv și că, după caz, are nevoie de ajutor sau de un pocal cu vin.
Ultima data când falmura regală a fost văzută pe un câmp de luptă s-a întâmplat în 1415, la Agincourt, când englezii au câștigat bătalia și, se pare, au șterpelit și ștergarul familiei Valois. Evident, englezii, care erau ceva rubedenii cu francezii din nomenclatură, n-au recunsocut nimic. Se vede treaba că, pe șest, au vândut brand-ul suedezilor, care au apucat să-l folosească abia dupa sute de ani, pentru a da credibilitate unei parvenite cu pretenții de arbitră a eleganței.
Oricum, că de aici plecasem, mai corect ar fi să spuneți "oriflam" decât "orifleim", dacă tot vă place să citiți "Converse" în loc de "Teniși de Drăgășani".
PS: Oriflama datează, zice autorul "Cântecului lui Roland", de pe vremea lui Charlemagne, da' cine mai stă acum să se ia după toți creatorii anonimi sau incerți?
Franceza pentru începători rău de tot
Uitasem că, de fapt, primul cuvânt în franceză al lui Arhi a fost "Wii".
Franceza pentru incepatori
Colegul meu Cetin vrea să impresioneze pe cineva, cred, drept pentru care s-a apucat de trei săptămâni să vorbeasca franceza. Stapânește la perfecție câteva înjurături traduse de noi pe colțul mesei, dar mai are unele mici probleme cu genurile. Se încăpățânează să spună "ton mere", în loc de "ta mere".
Cum ar veni, lui i se pare normal să spună "mă-tu" și "tac-ta".
O carte misto, editata cu curul
"Doamna din Toscana", de Philippe Cavalier, cea de a patra parte a seriei "Secolul himerelor", publicată în 2009 de editura Allfa.
Am așteptat-o să apară câteva luni. În sfârșit, Doamna de a găsit-o săptămâna aceasta. Mai am doar puțin de citit din cele 680 de pagini și tot nu mă pot abține să mă mir cum în România încă mai apar cărți tipărite pretențios cu atât de multe greșeli de corectură.
Ascunzisurile limbii romane (I)
Ce este acela un ambidextru? Nimic altceva decât un dextru cu două mâini.