Să moară și țiganul vecinului
Probabil că acum 155 de ani și 7 luni, când încă voi, boierii români, mai aveați robi țigani, vă durea mai mult că robii vecinului sunt mai mândri și mai cornuți decât ai voștri, care era mai ortoman și avea cai învățați și câini mai bărbați (ceea ce, voi nefiind, nevestele voastre de boieri apreciau la justa lor valoare). Probabil că atunci nu exista zicala cu "să moară și capra vecinului", ea fiind, de fapt, "să moară și țiganul vecinului". Nu sunt sigur că așa era, dar am vagi bănuieli că nu mă înșel prea tare.
Și am să vă spun de ce: joi seară am auzit-o pe Mirela Voicu, reporter al RTV, spunând live: "Mesele țiganilor erau pline, dar azi a fost o mare sărbătoare pentru ei și sper că doar cu această ocazie au parte de mese atât de pline!". Din imaginile pe care le-am văzt ulterior am tras concluzia că Mirela Voicu adăstase îndeajuns pe la mesele țiganilor pentru a prinde ceva culoare roșie în năsuc și obrăjori, dar asta nu scuză absolut deloc remarca extrem de tembelă scăpată în direct. Oricât de rasist ai fi, e mai bine să-ți dorești ca țiganii să aibă mese pline tot timpul anului, căci asta ar însemna că nu mai atentează la mesele tale. Dar să-ți dorești, fățiș, ca țiganii să aibă mese îmbelșugate doar o singură dată pe an, mi se pare maximul prostiei televizate.
Oricât de mari ar fi problemele din presă, oricât de târziu sau deloc ne-ar veni salariile, să invidiezi belșugul de pe mesele de la Costești și să încerci să le distrugi cu orice chip petrecerea pentru că tu ai în buzunar doar bani de biscuiți, mi se pare incalificabil. În plus, dacă știi că nu ții la băutura țiganilor, după ce ai terminat biscuiții lași coada și nasul jos și te duci să îmbuci ceva. Nu de alta, dar live-ul nu iartă.
În fine, Mirela Voicu încearcă să practice, dintotdeauna, un soi de Gonzo-jurnalism, fără să-și dea seama că pentru genul ăsta este nevoie de ceva mai mult farmec personal și mai multă autoironie decât poate pune pe masă un om micuț și complexat. Ca ziarist pot să-i găsesc Mirelei Voicu multiple calități. Ca Gonzo-telespectator, însă, îmi este perfect dezagreabilă. Dar, în acest caz, tind să dau credit bătrânilor care spun că nu există jurnaliști de televiziune dezagreabili, ci băutura nu-i destulă.
SDD a rămas cu onoarea nereperată
Miercuri am primit de la Judecătoria Tulcea hotărârea ce pune capăt procesului pe care mi l-a intentat Salvați Dunărea și Delta. Așa cum mă așteptam și cum era, de altfel destul de clar că se va întâmpla, am câștigat acest proces, instanța găsind că acțiunea SDD, măiastru împinsă de la spate de președintele lor, Liviu " am scris un proiect" Mihaiu, este total neîntemeiată.
Acum, că s-a terminat prima fază (evident, reclamanții pot face recurs) am să mă aplec puțin asupra plângerii formulate de asociația condusă de un fost pretins jurnalist și asupra argumentelor prin care judecătorul le-a respins ecologiștilor de salon, elegant, acțiunea.
Unul dintre lucurile de care eram acuzat în plângerea SDD era că nu am fost invitat la evenimentul despre care scrisesem și că "niciun ziarist" de la cotidianul "Obiectiv " nu a participat la eveniment. Eram, așadar, vinovat că nu am fost invitat. Partea cu neparticiparea n-a putut fi probată, martorul adus de către avocata celor de la SDD "neputând preciza dacă ziaristul a fost sau nu de față la Festivalul D'ale Gurii Dunării" (cf. Sentinței Civile nr. 2411/07.07.2011). De fapt, asta era obsesia lui Mihaiu, exprimată în mai multe rânduri, cum că aș fi scris despre mânăria aia de festival pentru că nu m-a invitat acolo să beau bere gratis. Adevărul este că nu am fost la Uzlina în timpul parangheliei cu pricina. Însă atunci când mi-am făcut documentarea pentru cele trei articole pentru care am fost dat în judecată, am stat de vorbă cu directorul SDD, cu două doamne cu atribuții incerte și titluri pompoase pe cărțile de vizită, gen șef de proiect sau șef de comunicare, cu președintele juriului de gastronomi amatori și am vrut să stau de vorbă și cu Liviu Mihaiu, dar acesta nu a răspuns la telefon. Fie din cauză că era extrem de deranjat de articole anterioare de-ale mele din Săptămâna Financiară, fie l-am sunat la ore nepotrivite (între 14 și 18), când nu prea mai putea răspunde la telefon, văzând cel puțin două butoane identice pe care le-ar fi putut apăsa. Am vorbit, mai apoi, cu trei colegi ziariști care au participat la eveniment. Unul dintre ei a și scris, de altfel, în Obiectiv, despre work-shop-ul ținut la Uzlina cu ocazia festivalului. Atunci nu s-au sesizat că a scris fără să fie de față, deși, în mod paradoxal, era. În fine, am mai folosit pentru articole surse publice, cum ar fi site-ul asociației și câteva site-uri pe care evenimentul a fost desființat de către participanți. Am avut și surse în interiorul SDD, am strâns o mulțime de informații, dar am scris doar atâta vreme cât subiectul era, din punct de vedere jurnalistic, interesant. Restul datelor strânse sunt bârfe și înregistrări care n-au relevanță pentru caz și care nu meritau folosite. Sunt de părere că, în spații private și atâta vreme cât nu reprezintă un exemplu prost pentru alții, fiecare fumează ce vrea. Câtă vreme informațiile pe care le-am publicat erau adevărate, nu văd relevanța prezenței sau absenței mele de la masa noilor îmbogățiți din oengism. Nici Liviu Mihaiu nu a fost invitat și nici nu a paricipat la aselenizarea lui Armstrong, dar și-a exprimat de mai multe ori opinii mai mult sau mai puțin pertinente despre eveniment, ajungând uneori să-i nege veridicitatea.
În fine, la câștigarea procesului a ajutat mult și faptul că ceea ce am scris eu corespundea datelor aflate în bilanțurile puse la dispoziție de către SDD. Culmea, ei vroiau să demonstreze cu asta că aș fi scris neadevăruri, dar a reieșit că ceea ce am scris este corect și documentat. Fraza din sentință care îmi place cel mai mult este următoarea: "Toate aspectele relatate, legitimate de interesul general derivat din chestiunile aborate, induc concluzia că ziaristul nu a urmărit altceva decât a informa opinia publică asupra acestora, chiar dacă aceasta implică în mod inerent afectarea reputației persoanei vizate."
O altă frază a judecătorului, care e de manual de jurnalism: "Instanța va avea în vedere că jurnalistul nu prezintă adevărul în sens absolut, filozofic. Adevărul înfățișat de acesta trebuie să se apropie însă cât mai mult de realitate, iar în încercarea sa de a fi obiectiv jurnalistul trebuie să se străduiască să ofere oamenilor atât informațiile despre care ei știu că le sunt necesare, cât și pe cele care le sunt necesare dar pe care nu le conștientizează ca fiind utile, să prezinte ca interesant și relevant ceea ce este cu adevărat semnificativ și important."
Este, cred, procesul cu numărul opt la care iau parte ca pârât. Toate celelalte au avut aceeași soartă ca cel cu SDD: le-am câștigat. Fie reclamanții și-au retras plângerile sfătuiți de avocați, atunci când aceștia și-au dat seama că nu pot câștiga, fie judecătorii au considerat, pe baza probelor administrate, că ceea ce am scris este corect și documentat. În cei zece ani în care am fost colegi de redacție, Liviu ar fi putut să se prindă că n-am scris niciodată ceva fals cu bună știință. Dacă n-ar fi fost ocupat cu mici șmenuri, ar fi aflat ce spuneam mai devreme și ar fi ratat să se expună dându-mă în judecată și pierzând. Așa, însă, rămâne și cu onoarea nereperată și cu cheltuielile de judecată nerecuperate. Despre kilu' de mastică prima, să nu se uite la mine, că n-am niciun amestec în dispariția lui. Și nici spre polițiștii de la circulație să nu sufle.
Oameni care se cred prea buni
Există oameni pe care nu-i merităm. Ca națiune, ca țară, ca indivizi, ca bresle. Ei sunt undeva, sus, unde nu se ajunge nici cu prăjina. Ei performează, ei sunt superiori, ei sunt cei mai buni. Unii pretind că sunt ziariști. Pentru că au animat cândva emisiuni de radio, pentru că au avut o echipă formată din documentarist, producător și cine mai știe câți oameni, pe vremea când făceau emisiuni tv cu rating puțin supraunitar.
Acești oameni, care au ajuns să lucreze la o televiziune cu audiență zilnică de 25.000 de telespecatori (52.000 în prime-time, dar astea sunt cifrele din luna mai), se cred zeii jurnalismului și dau lecții, trag la răspundere, se declară scârbiți. E dreptul lor, până la urmă. Au, evident, și dreptul de a demonstra că știu meserie, dar nu trebuie să ia asta drept o obligație. Totuși, trăim în cea mai credulă țară, unde dacă spui că ești jurnalist, lumea te și crede.
Dar, când începi să fii mai cunoscut publicului din tabloidele prin care apari datorită unei cântărețe decât ca urmare a emisiunilor pe care le realizezi, să crezi că 50.000 de telespectatori înseamnă o mare realizare mi se pare o țigănie.
Și aici am încheiat subiectul. De azi înainte nu voi mai scrie despre astfel de oameni, pentru că nu sunt calificat. Îi voi lăsa să abordeze astfel de subiecte delicate pe colegii mei mai tineri, eventual pe cei care au sub 5 ani experiență în presă. Au tot dreptul, pentru că ei lucrează la o publicație care e cumpărată deja de mai mulți oameni decât cei care umrăresc emisiunile oamenilor foarte importanți.
Sindromul Stockholm în presa românească
1973. Între 23 şi 28 august, angajaţii băncii Kreditbanken din piaţa Norrmalmstorg din Stockholm sunt ţinuţi ostatici de nişte spărgători care încercaseră să dea lovitura vieţii lor la banca respectivă. După şase zile de captivitate, ostaticii se ataşaseră emoţional de răufăcători şi, odată eliberaţi de autorităţi, au devenit chiar apărători ai spărgătorilor. Nils Bejerot, psihiatru şi criminolog, a denumit acest tip de comportament „Sindromul Stockholm”.
De ani buni, presa românească este ţinta unei agresiuni concertate. Se trage din toate poziţiile, se aruncă grenade fumigene, iar ziariştii sunt periodic luaţi ostatici, mai ales de ideologii aparent atrăgătoare, care nu au legătură cu ceea ce se întâmplă în realitate. Presa românească este captivă în propriul său trup, destul de şubred, şi rezistă destul de greu asalturilor. Uneori se mai întâmplă să cadă bucăţi din zidul libertăţii de expresie, dar, în mod paradoxal, nu agresorii se reped înăuntru, ci agresaţii ies urlând de bucurie afară, sărind de gâtul inamicului şi umplându-l de bale recunoscătoare.
Există însă o diferenţă între spărgătorii de la Kreditbanken şi agresorii din zilele noastre: cei dintâi nu au omorât pe nimeni. La noi însă, periodic este scoasă în faţa negociatorilor câte o instituţie media, i se pune pistolul la cap şi se apasă pe trăgaci. Uneori se trage cu gloanţe oarbe, e drept, dar reacţia colegilor de suferinţă este cea care stupefiază: nu doar că simpatizează cu agresorii, dar aplaudă cu ochii în lacrimi execuţiile. Această deviere comportamentală este consemnată, de asemenea, în istoria cazurilor în care s-a manifestat sindromul Stockholm. În 1974, după ce stătuse în captivitate timp de două luni, răpită fiind de către Armata de Eliberare Simbioneză, Patty Hearst a început să se implice activ în activităţile ilegale ale răpitorilor săi. A fost arestată în acelaşi timp cu aceştia şi a fost condamnată, la fel ca ei. Pedeapsa i-a fost comutată în 1979 de preşedintele Carter şi a fost absolvită de vină printr-un act de-al lui Clinton abia în 2001.
Şi mai există o diferenţă între cazurile de sindrom Stockholm clasice şi cele din presa românească: aici nu doar că victima se ataşează de călău, dar i se şi oferă ca ofrandă, într-un act suprem de sinucidere rituală. E clar că este vorba despre o boală, dar asta nu ne poate obliga să împingem îngăduinţa spre absurd. Pe tricoul „Am supravieţuit prigoanei presei din anii 2000”, pe care într-o bună zi îl voi purta cu mândrie, numele acestor oameni bolnavi, cu toată părerea de rău, nu vor apărea. Pentru simplul fapt că ei nu vor fi supravieţuit, ducându-se la fund cu tot cu agresorii pe care i-au îndrăgit peste măsură.
(Articolul de săptămâna asta din SFin)
Moartea lui Pe Surse
În timpul votului de la Convenţia Naţională a PDL, analiştii şi jurnaliştii strânşi pe ecranul unei televiziuni anunţau că ştiu sigur, pe surse, că va exista un tur 2 al alegerilor pentru funcţia de preşedinte al partidului de guvernământ. Păreau atât de convinşi de ceea ce le-a spus domnul/doamna Pe Surse, încât începuseră să analizeze totul din perspectiva faptului că Emil Boc nu are susţinere în partid. Un mare jurnalist, degrabă primitoriu de informaţii confidenţiale de la Pe Sursele din Parchet, de la ANAF şi de la tot ce ţine de sfera de influenţă a idolilor săi, spunea că are logică, mai ales că tot congresul a fost organizat ca şi cum Emil Boc s-ar fi simţit nesigur. Că au fost depuse prea multe eforturi pentru ca Emil Boc să câştige pentru a crede că acesta se simţea confortabil în cursa electorală. Şi tot aşa, timp de câteva minute bune, de parcă Emil Boc deja intrase în turul al doilea cu Theodor Paleologu şi era pe punctul de a pierde. Când, după câteva momente, s-a prezentat rezultatul oficial al numărătorii voturilor, iar Boc a câştigat detaşat din primul tur, pricepuţii şi bine informaţii ziarişti şi analişti au fost surprinşi cu feţele căzute, de parcă le murise cel mai bun prieten sau, de ce nu, o rudă extrem de apropiată. Şi, de fapt, chiar le murise.
Pe Surse, omul din umbră, un soi de Deepthroat al presei române din ultimii 10 ani, tocmai îşi dăduse obştescul sfârşit în direct, la o oră de maximă audienţă. Nu era prima dată când, din dorinţa de a părea bine informaţi, jurnaliştii apelau la legendarul Pe Surse. Şi nu era în niciun caz prima dată când informaţiile venite de la Pe Surse au fost complet eronate. Televiziunea prost înţeleasă şi, mai apoi, Internetul prost folosit au dus la apariţia unor informaţii neverificate, neverificabile şi de cele mai multe ori false, atribuite unei entităţi inexistente, numite (pentru că trebuia să poarte un nume) „Pe Surse”. Cei mai informaţi (aparent) analişti şi jurnalişti nu furnizează decât informaţii de la „Pe Surse” ăsta. Nu dau un telefon de verificare, nu pun o întrebare, ci iau totul de-a gata, ca şi cum ar fi adevărat. Asta în cazurile fericite în care „Pe Surse” nu este, de fapt, decât prietenul lor imaginar, care le-a furnizat informaţiile înainte de intrarea în emisie, pentru a nu-i lăsa să pară aşa cum sunt: nişte îngâmfaţi p’afarişti care nu vor altceva decât să fie băgaţi în seamă.
„Pe Surse” a murit iar, bătându-şi joc de cei care l-au iubit şi au crezut în el. Dar nu mare mi-ar fi mirarea ca, în continuare, oameni care cred că „Pe Surse” încă mai trăieşte în Cuba, alături de Elvis şi de Ceauşeşti, să continue să-l citeze.
Articol apărut în Săptămâna Financiară
Sursa ilustrație: Academia Cațavencu. Autor: Bogdan Petry.