Un român, de ziua lui
S-a născut în 1918, cu 9 luni înainte să se nască România asta Mare pe care o sărbătorim azi. Pe tatăl lui îl chema Charles Abel Laurent Joseph de Hillerin, iar mama sa, înainte de a se numi Ecaterina (Kati) de Hillerin, purta numele Kovacs.
François Henri de Hillerin, cum spuneam, e doar cu 9 luni mai mare decât România Mare. Ar fi avut timp, așadar, să-i fie tată. Dar nu-i este și nici n-a pretins asta vreodată. A luptat, însă, în războiul țării lui, România, cu rușii, nemții și care or mai fi fost pe acolo. A fost pilot militar între 1942 și 1944, iar de când a fost lăsat la vatră n-a mai zburat. E doar unul dintre românii devotați dintr-o familie de francezi, un român care, așa cum spunea anul trecut, într-un interviu dat ziarului Adevărul și pe care l-au citit până la ora asta 99 de oameni interesați de istoria țării lor, ar vrea să mai zboare măcar o dată înainte să moară, pentru că în fiecare noapte visează că zboară.
De ziua României mă gândesc dacă visul acestui român este realizabil. În măsura în care am acceptul familiei și al lui, voi încerca să fac în așa fel încât unchiul François să urce iar în carlinga unui avion. E proiectul meu personal și nu e atât de spectaculos ca niște bancuri răsuflate, ca o fasole bine fiartă sau cine știe mai ce, dar e pentru un român care iubește țara asta, chiar dacă numele lui este de Hillerin.
Găsiți-vă fiecare românul, lăsați fasolea la o parte și, poate, ziua asta va însemna ceva, vreodată, și pentru noi.
Marfă proaspătă, abia venită de sub tipar
Azi a ajuns la redacție primul exemplar (de fapt, două prime exemplare) din Ghidul călătoriilor de iarnă by Cațavencii, că by Monica Columbeanu nu mai aveau.
Miercuri, atunci când veți merge, așa cum faceți de obicei, la chioșcurile de ziare, Ghidul vă va aștepta frumos ambalat împreună cu revista. Există și varianta fără revistă, dacă sunteți siguri că iar mergeți la bunici de Crăciun.
V-aș trimite spre textul meu, dar el este destinat unei nișe: femeile de culoare albă, peste 45 de ani, cu soți bogați, care știu ce vor de la Senegal. Dar puteți citi textele colegilor mei, care vă oferă destinații realmente plăcute, atât interne cât și, pe alocuri, internaționale.
I am a Mac
De fapt nu sunt, dar, dacă aș fi, nu m-ar deranja prea tare să fiu înjurat de toți proștii.
Am lăsat să treacă euforia SEO a celor care i-au parazitat internetic moartea, fani sau hateri, ca să pot spune și eu ceva, în liniște.
Lucrez pe Mac-uri din 1991. De 20 de ani, cum ar veni. Nu știu dacă Jobs a fost un geniu, dar cred că a fost un vizionar și am certitudinea că a fost unul dintre cei mai onești oameni din industria IT. Dincolo de produsele hardware produse de Apple, singurele pe care le-au văzut și haterii care au refuzat să deschidă vreunul, Macurile înseamnă și altceva. Înseamnă un sistem de operare extrem de stabil și ocolit de viruși. Faptul că sistemele de operare Apple au fost, totdeauna, user friendly, inutitive și stabile, fără mii de buguri și fără update-uri majore imediat după lansare, este meritul programatorilor și se datorează lui Jobs, care n-a vrut niciodată să lanseze pe piață un produs imperfect. Faptul că nu există viruși este meritul comunității de utilizatori, care n-au văzut rostul de a răpi plăcerea sau munca celorlați cu niște căcaturi acre nici lor nu le aduc vreun câștig.
Folosind Mac-uri de 20 de ani, am câștigat foarte mult timp. Nu pun la socoteală orele de studiu care mi-ar fi fost necesare să învăț șmecherii care să mă ajute să fac un computer să funcționeze decent. Vorbesc doar de cele aproximativ 10 ore pe care le-aș fi pierdut lunar cu reinstalări de sisteme, devirusări, setări, resetări etc. 10 ore pe lună, 120 de an, 2.400 în 20 de ani. Datorită onestității lui Steve Jobs am câștigat, până acum, 100 de zile. 100 de zile în care să fac ce vreau eu, în loc să mă cert cu o unealtă pe care aș fi ajuns s-o urăsc.
Pentru cele 100 de zile pe care mi le-ai oferit până azi, îți mulțumesc, Steve Jobs, și îți rămân dator.
Sunt extrem de bogat
Este foarte reconfortant să umbli fără țintă pe internet. Din când în când mai afli despre tine lucruri pe cere subconștientul ți le ținea ascunse, de teamă să nu o iei razna.
De exemplu, azi mi-am dat seama de ce, atunci când vin în București, Viorel Moțoc mă târăște în pasajul Macca-Villacrosse. Nu pentru că ar fi fascinat de cârciumile din zonă, nu pentru că ar muri de dragul ambianței, ci pentru a-mi bate, discret, obrazul.
Îi mulțumesc celui care a reușit să treacă de barierele memoriei mele, amintindu-mi ce proprietăți am în București. De săptămâna viitoare voi începe să percep chirii piperate pentru spațiile pe care le dețin. Primii vizați sunt cei de la Beer'o'Clock și șmecherii care mi-au luat, acum două săptămâni, 6 lei pentru o porție de castraveți murați. V-am spart, băi!
Final de test
Povesteam acum aproape o lună că am început să caut unul dintre puținele lucruri asupra cărora nu mă hotărâsem pentru check-listul unui nou București-Dakar: trusa obligatorie care să conțină gel de duș, săpun, deodorant. Începusem atunci testele cu mai multe produse, dar îmi puneam speranțe mari în noua linie pentru bărbați de la Dove, Dove Men+Care. +Care nu m-a dezamăgit.
O să explic și de ce. În primul rând, așa cum spuneam data trecută, m-am săturat ca industria cosmetică să se ia după capul revistelor glossy și să ne considere pe toți niște metrosexuali incurabili. Nu vreau să țin în baie sau să car după mine mai multe recipiente decât e nevoie pentru simplul fapt că am o piele care nu se încadrează în standardele de producție ale cutărui producător. Nu vreau să pierd timpul folosind un produs de bază pe care ulterior să-l suplimentez cu alte mici adaosuri ca să obțin un rezultat satisfăcător. Vreau să întind mâna după un singur gel de duș care să-și facă treaba cât toate celelalte prostii la un loc. Chiar dacă mă grăbesc, nu vreau, totuși, să ies din casă mirosind ok doar juma’ de oră, după care să simt din nou nevoia de a face un duș. Vă închipuiți că dacă anul viitor voi fi în deșert, din nou, nici nu voi avea timp pentru acest gen de lux.
Ei bine am încercat, intensiv, Dove Men+Care. Întâmplarea a făcut să și fiu mai mult pe drumuri în ultimele săptămâni și să nu-mi permit, neapărat, să umblu cu dulapul de cosmetice după mine. Am ales seria Extra Fresh și mi-am văzut de ale mele. Prima chestie care mi-a plăcut a fost că, deschizând capacul, nu mă trezesc cu o tonă de gel de duș cu care n-am ce face. Dozez cât vreau, cât am nevoie și asta e. Al doilea lucru care m-a cucerit la gelul de duș a fost că nu-mi lasă un miros persistent pentru o perioadă scurtă și nici nu-mi usucă pielea. E o senzație foarte mișto să miroși discret, după ore întregi de umblat prin căldură, a santal, patchouli și mosc alb. Gelul de duș l-am combinat cu un deodorant roll-on, antiperspirant. Pe el scrie că îți oferă protecție 48 de ore, dar n-am testat chestia asta. Cert e că m-a uimit că nu-mi irită pielea, având cremă hidratantă, și că este, totuși, un antiperspirant eficient. De săpun am mai spus, căci, de fapt, se înscrie și el în aceiași parametri. În fine, m-a convins. Pot spune că punând doar trei chestii în geantă (gel de duș, săpun, deodorant) mă simt extrem de confortabil. Pentru nevoile mele, chiar nu-mi trebuie mai mult.
Acum uitați-vă la poza asta. E din 2000. Erau zile, mai ales alea în care temperatura depășea lejer 40 de grade (maxima a fost de 63) în care ne venea greu să ne strângem unul lângă altul pentru o poză. Acum, după ce am hotărât că Dove Men+Care va fi linia de cosmetice obligatorie pentru o nouă deplasare în deșert, sper ca istoria să nu se mai repete. Nu mă aștept să atragem populația feminină din Sahara, căci pe acolo nu umblă corporatistele ca prin centrul istoric al Bucureștiului, dar sunt convins că, măcar, nu vom mai goni cămilele de pe o rază de doi kilometri.
