De ce iubim cuvintele
Pentru că au, aproape toate, atât consoane, cât și vocale. Pentru că au fost aici înaintea noastră si pentru că azi le vedem și nu știm ce sunt. Pentru că nu miros și nici n-au culoare. Pentru că, fără, fiecare dintre noi n-ar însemna nimic. Pentru că sunt fără să fie și pentru că, de n-ar fi, ar trebui să știm toţi să desenăm ca să ne înţelegem. Pentru că le găsim și-n cele mai serioase cărţi dar și-n revistele porno, fără să se acuze unele pe altele de imoralitate. Pentru că le putem folosi și noi, oricarii, și le pot folosi și cei care le cunosc într-amănuntul. Pentru că le folosesc și analfabeţii, și super-literaţii. Pentru că, după cum le folosim, dau rezultate mai bune sau mai proaste. Pentru că nu ne garantează nimic. Pentru că ne putem baza pe ele dacă le cunoaștem sau ne putem face de râs dacă habar n-avem ce înseamnă. Pentru că au genuri, dar de capul lor nu se împreunează. Pentru că, dacă le pierdem, le găsim ușor în dicţionare. Pentru că nu cer niciodată de mâncare si nici mărirea salariilor. Pentru că toţi au acces la ele, dar nu toţi stiu să le folosească. Pentru că sunt multe, dar nu-ţi cer să le adăpostești dacă nu ai unde. Pentru că fără ele am fi orbi, muţi si surzi. Pentru că nu înseamnă niciodată același lucru dacă nu sunt spuse de același om. Pentru că sunt ca femeile: schimbătoare. Pentru că le putem pune unele lângă altele. Pentru că între ele putem pune virgule, puncte și diverse alte semne. Pentru că, puse laolaltă, nu obţinem un sindicat, ci o propoziţie sau o frază. Pentru că ne ajută să iubim, să minţim, să trăim, să muncim. Pentru că până și mâncare sau băutură sunt tot cuvinte.
Pentru că fără ele bâjbâim pe lângă copiii noștri, încercând să aflăm ce vor. Pentru că fără ele am merge zilnic să cumpărăm flori, când iubita noastră nu și-ar dori decât o îngheţată sau doar un Porsche. Pentru că le cunoaștem de mici, dar le pătrundem doar la maturitate. Pentru că, dacă nu ne înţelegem din priviri cu cineva, le putem folosi pe gratis. Pentru că nu sunt purtătoare de drepturi conexe. Pentru că la început a fost unul singur, iar acum fiecare limbă are cel puţin 50.000-60.000. Pentru că fără ele nu poţi nici măcar să explici că ești „sărac lipit pământului“ sau „putred de bogat“. Pentru că, oricât de tare ai fi, dacă n-ai cuvânt nu exiști. Pentru că, dacă nu știi să lucrezi cu ele, cuvintele sunt primele care te dau în gât. Pentru că, bine folosite, fac din impostor geniu. Pentru că nu poţi, până la urmă, să le reproșezi nimic. Sunt doar niște cuvinte, ce mama naibii!
Iubim cuvintele pentru că există Șerban Foarta și Luca Pițu, care pot să le tălmăcească si să le dea feţe noi. În niciun caz însă nu iubim cuvintele pentru toţi imbecilii care doar le folosesc pentru a arăta că deja au gura plină si că nu mai încape nimic. Oricând e loc pentru un cuvânt bine plasat...
(Săptămâna Financiară, august 2008)
Un român, de ziua lui
S-a născut în 1918, cu 9 luni înainte să se nască România asta Mare pe care o sărbătorim azi. Pe tatăl lui îl chema Charles Abel Laurent Joseph de Hillerin, iar mama sa, înainte de a se numi Ecaterina (Kati) de Hillerin, purta numele Kovacs.
François Henri de Hillerin, cum spuneam, e doar cu 9 luni mai mare decât România Mare. Ar fi avut timp, așadar, să-i fie tată. Dar nu-i este și nici n-a pretins asta vreodată. A luptat, însă, în războiul țării lui, România, cu rușii, nemții și care or mai fi fost pe acolo. A fost pilot militar între 1942 și 1944, iar de când a fost lăsat la vatră n-a mai zburat. E doar unul dintre românii devotați dintr-o familie de francezi, un român care, așa cum spunea anul trecut, într-un interviu dat ziarului Adevărul și pe care l-au citit până la ora asta 99 de oameni interesați de istoria țării lor, ar vrea să mai zboare măcar o dată înainte să moară, pentru că în fiecare noapte visează că zboară.
De ziua României mă gândesc dacă visul acestui român este realizabil. În măsura în care am acceptul familiei și al lui, voi încerca să fac în așa fel încât unchiul François să urce iar în carlinga unui avion. E proiectul meu personal și nu e atât de spectaculos ca niște bancuri răsuflate, ca o fasole bine fiartă sau cine știe mai ce, dar e pentru un român care iubește țara asta, chiar dacă numele lui este de Hillerin.
Găsiți-vă fiecare românul, lăsați fasolea la o parte și, poate, ziua asta va însemna ceva, vreodată, și pentru noi.
Marfă proaspătă, abia venită de sub tipar
Azi a ajuns la redacție primul exemplar (de fapt, două prime exemplare) din Ghidul călătoriilor de iarnă by Cațavencii, că by Monica Columbeanu nu mai aveau.
Miercuri, atunci când veți merge, așa cum faceți de obicei, la chioșcurile de ziare, Ghidul vă va aștepta frumos ambalat împreună cu revista. Există și varianta fără revistă, dacă sunteți siguri că iar mergeți la bunici de Crăciun.
V-aș trimite spre textul meu, dar el este destinat unei nișe: femeile de culoare albă, peste 45 de ani, cu soți bogați, care știu ce vor de la Senegal. Dar puteți citi textele colegilor mei, care vă oferă destinații realmente plăcute, atât interne cât și, pe alocuri, internaționale.
I am a Mac
De fapt nu sunt, dar, dacă aș fi, nu m-ar deranja prea tare să fiu înjurat de toți proștii.
Am lăsat să treacă euforia SEO a celor care i-au parazitat internetic moartea, fani sau hateri, ca să pot spune și eu ceva, în liniște.
Lucrez pe Mac-uri din 1991. De 20 de ani, cum ar veni. Nu știu dacă Jobs a fost un geniu, dar cred că a fost un vizionar și am certitudinea că a fost unul dintre cei mai onești oameni din industria IT. Dincolo de produsele hardware produse de Apple, singurele pe care le-au văzut și haterii care au refuzat să deschidă vreunul, Macurile înseamnă și altceva. Înseamnă un sistem de operare extrem de stabil și ocolit de viruși. Faptul că sistemele de operare Apple au fost, totdeauna, user friendly, inutitive și stabile, fără mii de buguri și fără update-uri majore imediat după lansare, este meritul programatorilor și se datorează lui Jobs, care n-a vrut niciodată să lanseze pe piață un produs imperfect. Faptul că nu există viruși este meritul comunității de utilizatori, care n-au văzut rostul de a răpi plăcerea sau munca celorlați cu niște căcaturi acre nici lor nu le aduc vreun câștig.
Folosind Mac-uri de 20 de ani, am câștigat foarte mult timp. Nu pun la socoteală orele de studiu care mi-ar fi fost necesare să învăț șmecherii care să mă ajute să fac un computer să funcționeze decent. Vorbesc doar de cele aproximativ 10 ore pe care le-aș fi pierdut lunar cu reinstalări de sisteme, devirusări, setări, resetări etc. 10 ore pe lună, 120 de an, 2.400 în 20 de ani. Datorită onestității lui Steve Jobs am câștigat, până acum, 100 de zile. 100 de zile în care să fac ce vreau eu, în loc să mă cert cu o unealtă pe care aș fi ajuns s-o urăsc.
Pentru cele 100 de zile pe care mi le-ai oferit până azi, îți mulțumesc, Steve Jobs, și îți rămân dator.
Sunt extrem de bogat
Este foarte reconfortant să umbli fără țintă pe internet. Din când în când mai afli despre tine lucruri pe cere subconștientul ți le ținea ascunse, de teamă să nu o iei razna.
De exemplu, azi mi-am dat seama de ce, atunci când vin în București, Viorel Moțoc mă târăște în pasajul Macca-Villacrosse. Nu pentru că ar fi fascinat de cârciumile din zonă, nu pentru că ar muri de dragul ambianței, ci pentru a-mi bate, discret, obrazul.
Îi mulțumesc celui care a reușit să treacă de barierele memoriei mele, amintindu-mi ce proprietăți am în București. De săptămâna viitoare voi începe să percep chirii piperate pentru spațiile pe care le dețin. Primii vizați sunt cei de la Beer'o'Clock și șmecherii care mi-au luat, acum două săptămâni, 6 lei pentru o porție de castraveți murați. V-am spart, băi!