Online, nasurile sunt mai lungi şi sigur nu se văd
De vineri, 8 aprilie, se sparg nenumărate capete de specialişti pentru a prevedea ce se va întâmpla cu „Gândul” după renunţarea la suportul tipărit şi trecerea exclusivă în mediul online. Eu nu voi vorbi despre viitor. Voi vorbi însă despre atitudinea de blogger ţâfnos a celui sub conducerea căruia Gândul a renunţat la a mai chinui tăietorii de lemne şi producătorii de plăci tipografice.
În 21 de ani nu am citit în România un rechizitoriu mai pueril la adresa presei făcut de cineva care are, totuşi, pretenţia că ar fi, cumva, jurnalist. L-am citit acum, ca pe o mare victorie a bunului-simţ împotriva nesimţirii din presa „tipărită”. Autorul, redactorul-şef al publicaţiei „Gândul”, un anume Claudiu Pândaru, declară ritos că el a urât mereu presa tipărită. Pe undeva, e de înţeles, omul fiind la origini ziarist de presă video. Nu e de înţeles cum se poate face însă diferenţa dintre presa tipărită şi cea scrisă. Pentru că trecerea „Gândului” în mediul online nu înseamnă că acest cotidian va deveni unul vorbit, pictat, dansat sau pantomimat. Tot scris va rămâne. Or, domnul Pândaru pare convins că vina pentru toate mizeriile din presă o poartă hârtia, cerneala tipografică, chioşcurile de difuzare şi aşa mai departe. De parcă vina pentru derapajele televiziunilor o poartă Edison sau cei care au descoperit aplicaţiile undelor electromagnetice.
Rechizitoriul celebrului Claudiu Pândaru atacă dur, la sânge, toate racilele bătrânilor dinozauri din presă: corupţia, traficul de influenţă, lipsa de profesio nalism, mercenariatul şi aşa mai departe. Soluţia domniei sale pentru a scăpa lumea de toate aceste rele este mutarea ziarului „Gândul” doar pe Internet. Nu vă amăgiţi şi nu vă lăsaţi înşelaţi. Nu este vorba despre o măsură dictată de considerente economice, nu este vorba despre schimbarea obiceiurilor de consum ale cititorului de presă, nu este vorba nici despre incapacitatea - provocată de incompetenţa managerială - de a ţine un ziar pe piaţă, nu este vorba nici măcar despre evoluţie şi despre găsirea unui suport mai flexibil, compatibil cu secolul în care trăim. Nimic din toate acestea. Este vorba despre viziunea profetică a unui tânăr, care se referă la colegii lui cu aceeaşi suficienţă ca un dinozaur expirat. „Îmi pun oamenii să facă subiecte”, „în redacţia Gândul am astfel de oameni” etc. Scriind asta, Claudiu Pândaru dovedeşte că nu este cu nimic mai avansat decât maşina de tipar a lui Gutenberg, pe vremea căruia în România mai existau şerbi, iobagi şi robi. Nu este altceva decât încă unul care a vrut să se conformeze vorbei din bătrâni: „Dacă până la 31 de ani n-ai distrus un ziar, nu te poţi numi stăpân de sclavi în presă!”.
De aici.
Declinul profeților
Acum câţiva ani era la mare modă o carte numită „Declinul advertisingului, ascensiunea PR-ului”, scrisă de Al şi Laura Ries. Citind titlul (iar în multe cazuri acesta a fost şi singurul lucru citit), mii de secretare supracalificate cu diplomă în comunicare şi-au deschis trusele de manichiură şi au început să lucreze cu frenezie, gândindu-se că, gata, aroganţii ăia din firmele de publicitate unde au fost ele respinse la interviu vor rămâne fără locuri de muncă, lăsând spaţiul liber pentru firmele de PR pe care li le vor înfiinţa într-o bună zi iubiţii lor bogaţi pe care încă nu-i găsiseră, dar care urmau sigur să bată la uşă după ce ar fi văzut coperta cărţii celor doi Ries.
Ce s-a întâmplat, însă? Nici în România şi nici pe plan mondial advertisingul n-a dispărut şi nici nu dă semne că ar vrea să iasă din scenă pentru a confirma teoriile lui Al Ries şi ale fiicei sale. Bine, omul e vizionar şi nu se aşteaptă ca profeţiile lui să se îndeplinească imediat, dar, pentru că are peste 70 de ani, nu va mai apuca, probabil, să vadă cum PR-ul, aşa cum îl defineşte el, va înghiţi marile multinaţionale de publicitate, le va lua clienţii şi se va desfăta cu bugetele imense ale Procter & Gamble, Coca Cola sau Toyota, de exemplu.
Unul dintre miturile pe care le propovăduieşte Al Ries este acela că PR-ul nu este costisitor. Încă, aş adăuga eu şi aş mai spune, aruncând o privire în realitatea de pe la noi, că patru salarii minime pe economie plătite, în medie, unor persoane care scriu trei comunicate de presă pe săptămână şi dau 30 de telefoane ca să-şi ceară scuze că au trimis greşit e-mail-uri, transfor mă PR-ul românesc într-o ramură risipitoare a industriei de comunicare. Există, evident, şi firme foarte bune, cu rezultate mişto, dar alea nu sunt ieftine deloc. Dar despre alt ceva este vorba. De ani buni se discută despre moartea presei clasice. Unul dintre motive: e prea scumpă pentru advertiseri faţă de mediul online. Ei bine, acum a fost descifrat şi catrenul 2 al profeţiei: vor muri şi blogurile, pentru că sunt prea scumpe pentru advertiseri în raport cu Twitterul şi cu Facebook. Pentru că pe Twitter şi pe Facebook îşi face cont direct brand-managerul, fără să mai plătească o agenţie, iar de aici până la triplarea vânzărilor şi la o avalanşă de premii Effie nu mai este decât un sfert de pas. Dacă n-ar fi ridicol, ar fi amuzant. Dar nu e. E ca şi cum am trăi într-o lume de şmecheri puşi pe reduceri bugetare şi care nu-şi mai cumpără câine de pază sau sistem de alarmă, pentru că ştiu şi ei să facă „Ham-ham” sau „Nino-nino”. E drept, asta le ocupă tot timpul şi nu mai au cum produce bani, dar măcar sunt fericiţi că fac economii patrulând toată ziua în jurul casei, în timp ce hoţii le golesc dulapurile, frigiderele şi conturile.
De aici.
Caseta bunului-simț
Săptămâna Financiară, 14 decembrie 2009.
In lipsa camioanelor de dovezi pe care le plimba Liviu Dragnea dintr-o parte in alta a gurii, societatea romaneasca post-alegeri pare a se concentra pe caseta lipsa din evolutia politica a lui Mircea Geoana. Stiti ce caseta: cea pe care Basescu a spus ca n-o da, dar a vazut-o jumate din Bucuresti + zoso.ro.
Nu ma numar printre fericitii care au avut acces la vizionarile private, dar ma aflu la capatul unei linii de zvonuri care dau drept sigure urmatoarele variante:
- pe caseta se vede clar cum Mircea Geoana exerseaza “saritura prostanacului” , pentru a o putea repoduce fidel in noaptea alegerilor;
- pe caseta este inregistrat Sorin Ovidiu Vantu in timp ce ii presteaza fostului candidat PSD-PNL-PRM-PNG-UDMR un masaj indonezian;
- pe caseta sunt surprinse imagini cu Mihaela “dragostea mea” Geoana facandu-i pedichiura lui Liviu Dragnea;
- pe caseta e Costache Patriciu dand un pumn in plex si in fata copilului unui general de securitate;
- pe caseta se vad Crin Antonescu si Ludovic Orban, in genunchi, rugandu-l pe Viorel Hrebenciuc sa-i bage in seama;
- pe caseta e Johannis, refuzand postul de “posibil prim-ministru”;
- pe caseta e Corneliu Vadim Tudor, band sampanie cu un pumn de Xanax;
- pe caseta e Mihaela Radulescu, cerand de la MG o emsiune matinala pentru Dani la Antena1 Monte Carlo.
Si as putea continua, caci zvonuri sunt multe si neplacute. Nu am sursele lui Horia Roman Patapievici ca sa pot da drept sigura una dintre variante si nici face-lift la blog nu mi-am facut cu ajutorul specialistilor de la “La Vanguardia”. Dar ceea ce mi s-a aratat pe post de caseta anti-Geoana chiar nu merita expusa public. Fiindca in imaginilea alea nu apare nici Mircea Geoana, nu apare nici Ion Iliescu si nu apar nici Hrebenciuc sau Vanghelie si nu apare nici Nicolae Banicoiu. Pe acea caseta, care de fapt e CD, se vad niste rataciri erotice ce nu au legatura cu politica, cu stanga sau cu dreapta sau cu unul dintre candidati. Daca aceste imagini ar fi fost postate pe sursa youtube, campania electorala pentru prezidentiale ar fi depasit cu mult statul de “cea mai murdara”, trecand intr-o noua dimensiune. Dar n-au fost postate, n-au fost difuzate nicaieri si, asa, am ratat sa ne adancim in penibil si mizerie. Nu am dubii ca staff-ul de campanie al PSD, avand ceva similar, n-ar fi ezitat sa le difuzeze. Iar aici se face diferenta. Pentru ca, desi nu sunt platit si nici dispus sa-i inalt ode lui Traian Basescu, decizia lui de a nu isi bate joc de viata privata a unui copil doar de dragul unor voturi in plus mi-l face, brusc, mult mai simpatic. Caci bunul-simt nu se construieste cu declaratii si bannere, ci cu retineri si responsabilitate. Ceea ce, in Romania relaxata a lui Vantu nu prea am vazut.
PS: Și a apărut o primă casetă cu Geoană. Nu despre asta vorbeam, și nu desprea asta vorbea Traian Băsescu.
Liniștea de dinapoia furtunii
Săptămâna Financiara, 6 decembrie 2009
Gata. S-a terminat. Puteţi răsufla uşuraţi. Avem preşedinte! Anunţul însă nu se face prin fum alb, aşa cum se anunţă la Vatican alegerea unui nou papă, ci prin fumul holdelor ce au fost pârjolite în ultimele luni, atunci când se otrăveau şi fântânile şi se sacrificau animalele pentru a nu pune duşmanul mâna pe ele.
Căci, după cum probabil aţi remarcat, ultimele luni au fost marcate de violenţa celei mai pustiitoare campanii electorale din ultimii 20 de ani. S-a tras fără somaţie, s-a tras pe la spate, prietenii s-au împuşcat între ei, iar cadavrele au fost răstignite la porţile oraşelor, spre atenţionarea celor ce ar îndrăzni să facă la fel. A fost urât şi, mai ales, a fost de neînţeles. De neînţeles pentru oricine vede în alegeri un simplu exerciţiu democratic menit a primeni sau nu oamenii din fruntea statului. De neînţeles pentru toţi cei care mai cred că statul român funcţionează măcar o secundă după principiile elementare ale unui stat de drept, aservit nevoilor cetăţenilor. De neînţeles pentru idealiştii care mai cred că perioada de 20 de ani profeţită de Brucan a trecut, iar românii au învăţat ce înseamnă aceea democraţie.
Iar cel mai de neînţeles a fost comportamentul presei, aşa-numit câine de pază al democraţiei. Să nu mă înţelegeţi greşit: entuziasmul tinerilor care au visat să prindă un loc la o revistă de mondenităţi şi să mănânce gratis pe la recepţii, dar, din greşeală, s-au trezit angajaţi ai unor televiziuni de ştiri este scuzabil. Impardonabil este servilismul a sute de jurnalişti „bătrâni“, care au avut timp, în 20 de ani, să înţeleagă cum stă treaba cu sărutatul feselor şi că acest exerciţiu de autoumilire nu este benefic pe termen lung, căci abia te obişnuieşti cu anatomia unui anumit dos că acesta şi primeşte un binemeritat şut, iar tu trebuie să-ţi readaptezi convingerile, scriitura şi gustul.
Puţini ziarişti au reuşit să iasă cu faţa curată din aceste alegeri. Puţini au reuşit să găsească punţi care să traverseze haznaua în care se bălăceau pseudo-colegii lor. Cei mai mulţi au preferat să se arunce în mlaştină cu ochii închişi pentru ca apoi, când li s-a aruncat o frânghie, să urle disperaţi: „Nu am nevoie de ajutor, mă simt bine aici!“.
E linişte. Avem preşedinte. Cel pe care l-am votat. Mai devreme sau mai târziu, cu ajutor de la FMI, UE şi alţii, va reuşi să scoată România din criză. Presa însă e complet distrusă. Pusă la pământ şi călcată în picioare. În propriile-i picioare. Nu pot profeţi în cât timp îşi va reveni ţara, dar îşi va reveni. Presa însă are puţine şanse să se mai ridice în următorii cinci ani. Sau, poate, azi e momentul să ştergem cu buretele istoria recentă a presei române şi să o luăm de la capăt cu entuziasmul din ’90. Păcat însă că entuziasmul ăla e de ani buni pe undeva prin Canada, SUA sau Europa de Vest şi nici că vrea să revină…
MIneriada bunului-simț
(preluat din Săptămâna Financiară, unde tot eu l-am scris)
În 1990, dacă îndrăzneai să ai altă opinie decât Ion Iliescu riscai să fii bătut pe stradă, băgat în maşina poliţiei şi dus la Măgurele. Nu râdeţi de mine, căci nu este ficţiune, ci o înşiruire sumară a unor fapte ce s-au întâmplat aievea. Repet, în 1990, în iunie. 13-15 iunie, când mii de mineri au năvălit în Bucureşti pentru a-i stâlci în bătaie pe cei care îndrăzneau să aibă alte păreri decât omul care, spuneau ei, le mărise salariile.
Ultima dată când am verificat calendarul eram în 2009. Un an cu totul diferit, dintr-un secol cu totul diferit. Cel puţin aparent. Căci, în realitate, avem tendinţa de a ne întoarce mult în timp. Relaxarea, inteligenţa, rafinamentul intelectual rămân, chiar şi în secolul 21, nişte utopii. Dacă îţi permiţi să ai opinii, dacă încerci să le argumentezi, dacă îţi permiţi să fii pasional şi, mai ales, dacă încerci să explici cuiva că nu toată lumea trebuie să aprecieze aceleaşi lucruri rişti foarte mult. Aproape la fel de mult ca şi cei care stăteau în Piaţa Universităţii, cântau şi făceau bancuri pe seama adversarilor, într-o formă de protest copiată peste ani de sârbi, ucraineni, georgieni etc. Nimeni nu-şi imagina atunci că, într-o ţară liberă, democratică, poţi lua un târnăcop în gură pentru simplul fapt că gândeşti altfel şi vrei altceva decât vecinul de palier. Şi, chiar dacă nimeni nu-şi imagina şi nu credea că aceste lucruri ar fi posibile, ele s-au întâmplat, speriind o lume întreagă. Sute de mii de români au plecat atunci din ţară, fugind de o barbarie descendentă direct din cavernele epocii de piatră. Poate că şi acum acei români spală vase sau curăţă closete prin ţările Occidentului. Poate. Dar sunt liberi.
Astăzi, la 19 ani, 4 luni şi câteva zile de la acele evenimente, în jurul nostru se lasă uşor-uşor o pâclă ce se aşterne mâzgos pe creierele oamenilor. Anul 1990 a fost uitat, negat, împins în negura istoriei. Dacă îndrăzneşti, în 2009, să gândeşti şi să spui lucruri care nu sunt identice cu cele scrise în fişa postului celui cu care vorbeşti, înseamnă neapărat că te-a plătit cineva sau că eşti parte a unei conspiraţii. Oameni pe care ai putea, la nevoie, să-i creditezi cu ceva inteligenţă şi educaţie sunt deranjaţi că ai alte opinii. Corecte sau greşite, în funcţie de sistemul de referinţă pe care îl aplici, opiniile sunt. Carevasăzică există. Dar, în 2009, în România, pare încă extrem de eronat să te afli în posesia unor opinii proprii. Ca şi minerilor din 1990, multora li se pare o perversiune că nu toată lumea gândeşte şi acţionează după acelaşi tipar. Cum spuneam, e şi asta o opinie şi o respect. Iar dacă, prieteni, vreţi înapoi în 1990, simţiţi-vă liberi să mergeţi, fără însă a mă forţa şi pe mine să vin cu voi. Eu am mai fost acolo şi nu mi-a plăcut.