Caseta bunului-simț
Săptămâna Financiară, 14 decembrie 2009.
In lipsa camioanelor de dovezi pe care le plimba Liviu Dragnea dintr-o parte in alta a gurii, societatea romaneasca post-alegeri pare a se concentra pe caseta lipsa din evolutia politica a lui Mircea Geoana. Stiti ce caseta: cea pe care Basescu a spus ca n-o da, dar a vazut-o jumate din Bucuresti + zoso.ro.
Nu ma numar printre fericitii care au avut acces la vizionarile private, dar ma aflu la capatul unei linii de zvonuri care dau drept sigure urmatoarele variante:
- pe caseta se vede clar cum Mircea Geoana exerseaza “saritura prostanacului” , pentru a o putea repoduce fidel in noaptea alegerilor;
- pe caseta este inregistrat Sorin Ovidiu Vantu in timp ce ii presteaza fostului candidat PSD-PNL-PRM-PNG-UDMR un masaj indonezian;
- pe caseta sunt surprinse imagini cu Mihaela “dragostea mea” Geoana facandu-i pedichiura lui Liviu Dragnea;
- pe caseta e Costache Patriciu dand un pumn in plex si in fata copilului unui general de securitate;
- pe caseta se vad Crin Antonescu si Ludovic Orban, in genunchi, rugandu-l pe Viorel Hrebenciuc sa-i bage in seama;
- pe caseta e Johannis, refuzand postul de “posibil prim-ministru”;
- pe caseta e Corneliu Vadim Tudor, band sampanie cu un pumn de Xanax;
- pe caseta e Mihaela Radulescu, cerand de la MG o emsiune matinala pentru Dani la Antena1 Monte Carlo.
Si as putea continua, caci zvonuri sunt multe si neplacute. Nu am sursele lui Horia Roman Patapievici ca sa pot da drept sigura una dintre variante si nici face-lift la blog nu mi-am facut cu ajutorul specialistilor de la “La Vanguardia”. Dar ceea ce mi s-a aratat pe post de caseta anti-Geoana chiar nu merita expusa public. Fiindca in imaginilea alea nu apare nici Mircea Geoana, nu apare nici Ion Iliescu si nu apar nici Hrebenciuc sau Vanghelie si nu apare nici Nicolae Banicoiu. Pe acea caseta, care de fapt e CD, se vad niste rataciri erotice ce nu au legatura cu politica, cu stanga sau cu dreapta sau cu unul dintre candidati. Daca aceste imagini ar fi fost postate pe sursa youtube, campania electorala pentru prezidentiale ar fi depasit cu mult statul de “cea mai murdara”, trecand intr-o noua dimensiune. Dar n-au fost postate, n-au fost difuzate nicaieri si, asa, am ratat sa ne adancim in penibil si mizerie. Nu am dubii ca staff-ul de campanie al PSD, avand ceva similar, n-ar fi ezitat sa le difuzeze. Iar aici se face diferenta. Pentru ca, desi nu sunt platit si nici dispus sa-i inalt ode lui Traian Basescu, decizia lui de a nu isi bate joc de viata privata a unui copil doar de dragul unor voturi in plus mi-l face, brusc, mult mai simpatic. Caci bunul-simt nu se construieste cu declaratii si bannere, ci cu retineri si responsabilitate. Ceea ce, in Romania relaxata a lui Vantu nu prea am vazut.
PS: Și a apărut o primă casetă cu Geoană. Nu despre asta vorbeam, și nu desprea asta vorbea Traian Băsescu.
Liniștea de dinapoia furtunii
Săptămâna Financiara, 6 decembrie 2009
Gata. S-a terminat. Puteţi răsufla uşuraţi. Avem preşedinte! Anunţul însă nu se face prin fum alb, aşa cum se anunţă la Vatican alegerea unui nou papă, ci prin fumul holdelor ce au fost pârjolite în ultimele luni, atunci când se otrăveau şi fântânile şi se sacrificau animalele pentru a nu pune duşmanul mâna pe ele.
Căci, după cum probabil aţi remarcat, ultimele luni au fost marcate de violenţa celei mai pustiitoare campanii electorale din ultimii 20 de ani. S-a tras fără somaţie, s-a tras pe la spate, prietenii s-au împuşcat între ei, iar cadavrele au fost răstignite la porţile oraşelor, spre atenţionarea celor ce ar îndrăzni să facă la fel. A fost urât şi, mai ales, a fost de neînţeles. De neînţeles pentru oricine vede în alegeri un simplu exerciţiu democratic menit a primeni sau nu oamenii din fruntea statului. De neînţeles pentru toţi cei care mai cred că statul român funcţionează măcar o secundă după principiile elementare ale unui stat de drept, aservit nevoilor cetăţenilor. De neînţeles pentru idealiştii care mai cred că perioada de 20 de ani profeţită de Brucan a trecut, iar românii au învăţat ce înseamnă aceea democraţie.
Iar cel mai de neînţeles a fost comportamentul presei, aşa-numit câine de pază al democraţiei. Să nu mă înţelegeţi greşit: entuziasmul tinerilor care au visat să prindă un loc la o revistă de mondenităţi şi să mănânce gratis pe la recepţii, dar, din greşeală, s-au trezit angajaţi ai unor televiziuni de ştiri este scuzabil. Impardonabil este servilismul a sute de jurnalişti „bătrâni“, care au avut timp, în 20 de ani, să înţeleagă cum stă treaba cu sărutatul feselor şi că acest exerciţiu de autoumilire nu este benefic pe termen lung, căci abia te obişnuieşti cu anatomia unui anumit dos că acesta şi primeşte un binemeritat şut, iar tu trebuie să-ţi readaptezi convingerile, scriitura şi gustul.
Puţini ziarişti au reuşit să iasă cu faţa curată din aceste alegeri. Puţini au reuşit să găsească punţi care să traverseze haznaua în care se bălăceau pseudo-colegii lor. Cei mai mulţi au preferat să se arunce în mlaştină cu ochii închişi pentru ca apoi, când li s-a aruncat o frânghie, să urle disperaţi: „Nu am nevoie de ajutor, mă simt bine aici!“.
E linişte. Avem preşedinte. Cel pe care l-am votat. Mai devreme sau mai târziu, cu ajutor de la FMI, UE şi alţii, va reuşi să scoată România din criză. Presa însă e complet distrusă. Pusă la pământ şi călcată în picioare. În propriile-i picioare. Nu pot profeţi în cât timp îşi va reveni ţara, dar îşi va reveni. Presa însă are puţine şanse să se mai ridice în următorii cinci ani. Sau, poate, azi e momentul să ştergem cu buretele istoria recentă a presei române şi să o luăm de la capăt cu entuziasmul din ’90. Păcat însă că entuziasmul ăla e de ani buni pe undeva prin Canada, SUA sau Europa de Vest şi nici că vrea să revină…
MIneriada bunului-simț
(preluat din Săptămâna Financiară, unde tot eu l-am scris)
În 1990, dacă îndrăzneai să ai altă opinie decât Ion Iliescu riscai să fii bătut pe stradă, băgat în maşina poliţiei şi dus la Măgurele. Nu râdeţi de mine, căci nu este ficţiune, ci o înşiruire sumară a unor fapte ce s-au întâmplat aievea. Repet, în 1990, în iunie. 13-15 iunie, când mii de mineri au năvălit în Bucureşti pentru a-i stâlci în bătaie pe cei care îndrăzneau să aibă alte păreri decât omul care, spuneau ei, le mărise salariile.
Ultima dată când am verificat calendarul eram în 2009. Un an cu totul diferit, dintr-un secol cu totul diferit. Cel puţin aparent. Căci, în realitate, avem tendinţa de a ne întoarce mult în timp. Relaxarea, inteligenţa, rafinamentul intelectual rămân, chiar şi în secolul 21, nişte utopii. Dacă îţi permiţi să ai opinii, dacă încerci să le argumentezi, dacă îţi permiţi să fii pasional şi, mai ales, dacă încerci să explici cuiva că nu toată lumea trebuie să aprecieze aceleaşi lucruri rişti foarte mult. Aproape la fel de mult ca şi cei care stăteau în Piaţa Universităţii, cântau şi făceau bancuri pe seama adversarilor, într-o formă de protest copiată peste ani de sârbi, ucraineni, georgieni etc. Nimeni nu-şi imagina atunci că, într-o ţară liberă, democratică, poţi lua un târnăcop în gură pentru simplul fapt că gândeşti altfel şi vrei altceva decât vecinul de palier. Şi, chiar dacă nimeni nu-şi imagina şi nu credea că aceste lucruri ar fi posibile, ele s-au întâmplat, speriind o lume întreagă. Sute de mii de români au plecat atunci din ţară, fugind de o barbarie descendentă direct din cavernele epocii de piatră. Poate că şi acum acei români spală vase sau curăţă closete prin ţările Occidentului. Poate. Dar sunt liberi.
Astăzi, la 19 ani, 4 luni şi câteva zile de la acele evenimente, în jurul nostru se lasă uşor-uşor o pâclă ce se aşterne mâzgos pe creierele oamenilor. Anul 1990 a fost uitat, negat, împins în negura istoriei. Dacă îndrăzneşti, în 2009, să gândeşti şi să spui lucruri care nu sunt identice cu cele scrise în fişa postului celui cu care vorbeşti, înseamnă neapărat că te-a plătit cineva sau că eşti parte a unei conspiraţii. Oameni pe care ai putea, la nevoie, să-i creditezi cu ceva inteligenţă şi educaţie sunt deranjaţi că ai alte opinii. Corecte sau greşite, în funcţie de sistemul de referinţă pe care îl aplici, opiniile sunt. Carevasăzică există. Dar, în 2009, în România, pare încă extrem de eronat să te afli în posesia unor opinii proprii. Ca şi minerilor din 1990, multora li se pare o perversiune că nu toată lumea gândeşte şi acţionează după acelaşi tipar. Cum spuneam, e şi asta o opinie şi o respect. Iar dacă, prieteni, vreţi înapoi în 1990, simţiţi-vă liberi să mergeţi, fără însă a mă forţa şi pe mine să vin cu voi. Eu am mai fost acolo şi nu mi-a plăcut.
Umil omagiu, la plecarea unei stele
Prinosul meu de recunoștință și umilul meu omagiu aduse unei mari vedete de televiziune, acum, că tot a plecat de pe sticlă.
Andreea?
(din Săptămâna Financiară, 2008, 29 august)
În anii ’70 s-au făcut Andreele. Au fost, ca să spun ceva, niste ani buni pentru mass-media din România, marcându-ne definitiv felul de a interpreta realităţile înconjurătoare, informaţia si emoţiile. De la fatidicul „Bună seara, Bucuresti, bună seara, România!“, rostit pe 1 Decembrie 1995, numele Andreea a devenit sinonim cu televiziunea-spectacol. Fie că este vorba de Esca, Marin, Raicu sau cine-mi mai scapă pe moment, Andreea a devenit om de legătură între reporterii din teren si telespectatori, între necazurile ţării si alinările de moment, între stirile sângeroase si dumicaţii de la ora 5, între Tudor Chirilă si tabloide.
Pentru spaţiul carpato-danubiano-pontic, Andreea nu este doar un nume, ci si un mod de a face presă. Cu zâmbetul pe buze si casca în urechi, cu texte scrise deseori de alţii, cu prompterul în ochi si cerul înstelat deasupra capului. O presă superficială, unde zâmbetul si coafura contează mai mult decât calitatea informaţiei. Un mod de a face presă în care intonaţia si inflexiunile vocii ţin locul documentării, iar machiajul înlocuieste cu succes cultura generală. Nici măcar una dintre vedetele ce poartă numele Andreea nu are vreo vină pentru ceea ce au ajuns să reprezinte în ochii aspiranţilor la legitimaţia de jurnalist. Cu excepţia Andreei Marin, care crede în continuare că a fi ziarist înseamnă a dansa pe pantofi cu toc cui si a-ţi piţigăi vocea când anunţi că ai făcut rost de un bilet de avion, celelalte Andreea au dovedit până acum o oarecare reţinere în a se revendica de la Brunea-Fox, Woodward sau Bernstein.
Până mai ieri, când o nouă stea s-a ridicat pe cerul înnourat al presei vizuale de pe la noi. Doaaaamnelor si doooomnilor, stimaaaaţi telespectatooori, faaaceţi loooc: vine tare din spate Andreeaaaaa Creţulescuuuuu! (Aplauze, urale, băsti trântite de pământ.) În interviurile piaristice, doamna Creţulescu spune că face presă de 15 ani (mai exact din 1994; ce mai contează un an în plus sau în minus când e vorba de o cifră rotundă?!). 14-15 ani pierduţi aiurea, as putea spune, căci, desi se spune că jurnalismul este o meserie care mai mult se fură decât se învaţă, mai contează si de la cine furi. Dacă te dezvolţi la umbra lui Tatulici, dar avându-l drept model pe Valentin Stan, ai toate sansele să ajungi moderator al unei emisiuni în care tu si doar tu stii care sunt adevărul, calea si viaţa. Făcând parte din valul de staruri TV care cred că lumea începe si se sfârseste odată cu apariţia si dispariţia lor de pe ecran, Andreea Creţulescu îmbogăţeste panoplia Andreelor naţionale, alăturând zulufilor si fondului de ten o obrăznicie suverană, nejustificată de nimic. Nici măcar de faptul că nu stie deseori despre ce vorbeste. Poate că, în 2008, arţagul pare suficient pentru a garanta succesul. Si, totusi, dacă e să vorbim despre jurnalism, permiteţi-mi să parafrazez o zicere a reporterilor secolului trecut: „Andreea, n-ai nicio legătură!“.
Nu frecventez mesageria instant. Nu mai…
După care urmează un articol mai vechi și încă extrem de valabil;
Menajeria Instant
„-hey! -buna -cei"aci? -bine, dai" tu? -pe-aici -aha. pot sa te vad pe cam? -nu-s acasi", sunt la un net:( -aha. ce mai stii de xyz748? -nimic, e idle de doo zile...".
Probabil ca baietii care intercepteaza discutiile purtate pe diverse tipuri de mesagerie instant se plictisesc de moarte. Probabil ca tot ei sunt cei care, din plictiseala, inventeaza emoticoane noi, ca sa mai dea culoare vietii fade de pe Internet. Caci, iin diverse colturi ale lumii, iin fix aceste minute, milioane de oameni iisi rod unghiile a sastis avand impresia ca, de fapt, comunica iintre ei. Cu zece ferestre de Yahoo Messenger deschise iin acelasi timp, butonand si un Excel de dragul sefului si vorbind si la telefon, multi sunt extrem de convinsi de talentele lor de comunicatori. Unii dintre ei au liste de messenger care cuprind cateva sute de „friends". Ii stiu pe toti dupa nick-uri, le cunosc cele mai intime probleme si povestesc despre alti prieteni de pe messenger cu admiratie, invidie, furie, dezgust. Depinde de momentul zilei.
Ca si e-mail-ul, ca si telefonul mobil si SMS-urile, serviciile de mesagerie instant au intrat cu tam-tam iin viata noastra, anuntandu-ne cu emfaza ca ea urmeaza sa devina, de acum iinainte, mai buna. Ca ni s-a usurat comunicarea, ca aflam mai repede ca nicicand informatii utile, ca suntem conectati la viata lumii, ca una, dar ca mai ales ailalta. Nu era nevoie sa apara „Second Life" pentru ca oamenii sa se lepede de lumea reala. Deja populatia lumii conectata la Internet iincepuse sa traiasca iin paralel. O alta viata, mai moderna. Nu neaparat iinsa si mai buna. Inchisi iin blocuri de la periferia Botosaniului sau iin cocioabe mizere din Nouakchott, stand prin birouri luxoase din New York sau pe marginea unei piscine de la Snagov, zeci, sute de mii de Brad Pitt schimba informatii cu zeci, sute de mii de Angelina Jolie. Nu pun la cale un nou film sau o noua adoptie, ci-si dau iintalniri prin cotloane iintunecate ale vietii lor virtuale. Din unealta, computerul, cu tot ce iinseamna el, a devenit scop. Din instrument facilitator, mesageria instant a devenit instrument dominator. Ai, n-ai treaba, esti pe mess. Si nu ca sa spui ceva important sau ca sa afli ceva nou, ci ca sa fii, pur si simplu. Caci un om fara mess nu exista. Cel putin nu iin lumea pe care alienatii, automarginalizatii si autoexclusii secolului XXI se iincapataneaza sa o creada si sa o impuna drept reala. O lume iin care am ajuns sa stam iinchisi iin fata computerelor de bunavoie, de parca afara apocalipsa atomica ar fi avut deja loc. O lume din care, sugrumandu-mi cu sange rece contul de pe Yahoo!, ma extrag azi, 2.04.2007, discret. Am treaba. Vreau sa traiesc.
De aici, evident.