Umil omagiu, la plecarea unei stele
Prinosul meu de recunoștință și umilul meu omagiu aduse unei mari vedete de televiziune, acum, că tot a plecat de pe sticlă.
Andreea?
(din Săptămâna Financiară, 2008, 29 august)
În anii ’70 s-au făcut Andreele. Au fost, ca să spun ceva, niste ani buni pentru mass-media din România, marcându-ne definitiv felul de a interpreta realităţile înconjurătoare, informaţia si emoţiile. De la fatidicul „Bună seara, Bucuresti, bună seara, România!“, rostit pe 1 Decembrie 1995, numele Andreea a devenit sinonim cu televiziunea-spectacol. Fie că este vorba de Esca, Marin, Raicu sau cine-mi mai scapă pe moment, Andreea a devenit om de legătură între reporterii din teren si telespectatori, între necazurile ţării si alinările de moment, între stirile sângeroase si dumicaţii de la ora 5, între Tudor Chirilă si tabloide.
Pentru spaţiul carpato-danubiano-pontic, Andreea nu este doar un nume, ci si un mod de a face presă. Cu zâmbetul pe buze si casca în urechi, cu texte scrise deseori de alţii, cu prompterul în ochi si cerul înstelat deasupra capului. O presă superficială, unde zâmbetul si coafura contează mai mult decât calitatea informaţiei. Un mod de a face presă în care intonaţia si inflexiunile vocii ţin locul documentării, iar machiajul înlocuieste cu succes cultura generală. Nici măcar una dintre vedetele ce poartă numele Andreea nu are vreo vină pentru ceea ce au ajuns să reprezinte în ochii aspiranţilor la legitimaţia de jurnalist. Cu excepţia Andreei Marin, care crede în continuare că a fi ziarist înseamnă a dansa pe pantofi cu toc cui si a-ţi piţigăi vocea când anunţi că ai făcut rost de un bilet de avion, celelalte Andreea au dovedit până acum o oarecare reţinere în a se revendica de la Brunea-Fox, Woodward sau Bernstein.
Până mai ieri, când o nouă stea s-a ridicat pe cerul înnourat al presei vizuale de pe la noi. Doaaaamnelor si doooomnilor, stimaaaaţi telespectatooori, faaaceţi loooc: vine tare din spate Andreeaaaaa Creţulescuuuuu! (Aplauze, urale, băsti trântite de pământ.) În interviurile piaristice, doamna Creţulescu spune că face presă de 15 ani (mai exact din 1994; ce mai contează un an în plus sau în minus când e vorba de o cifră rotundă?!). 14-15 ani pierduţi aiurea, as putea spune, căci, desi se spune că jurnalismul este o meserie care mai mult se fură decât se învaţă, mai contează si de la cine furi. Dacă te dezvolţi la umbra lui Tatulici, dar avându-l drept model pe Valentin Stan, ai toate sansele să ajungi moderator al unei emisiuni în care tu si doar tu stii care sunt adevărul, calea si viaţa. Făcând parte din valul de staruri TV care cred că lumea începe si se sfârseste odată cu apariţia si dispariţia lor de pe ecran, Andreea Creţulescu îmbogăţeste panoplia Andreelor naţionale, alăturând zulufilor si fondului de ten o obrăznicie suverană, nejustificată de nimic. Nici măcar de faptul că nu stie deseori despre ce vorbeste. Poate că, în 2008, arţagul pare suficient pentru a garanta succesul. Si, totusi, dacă e să vorbim despre jurnalism, permiteţi-mi să parafrazez o zicere a reporterilor secolului trecut: „Andreea, n-ai nicio legătură!“.
Nu frecventez mesageria instant. Nu mai…
După care urmează un articol mai vechi și încă extrem de valabil;
Menajeria Instant
„-hey! -buna -cei"aci? -bine, dai" tu? -pe-aici -aha. pot sa te vad pe cam? -nu-s acasi", sunt la un net:( -aha. ce mai stii de xyz748? -nimic, e idle de doo zile...".
Probabil ca baietii care intercepteaza discutiile purtate pe diverse tipuri de mesagerie instant se plictisesc de moarte. Probabil ca tot ei sunt cei care, din plictiseala, inventeaza emoticoane noi, ca sa mai dea culoare vietii fade de pe Internet. Caci, iin diverse colturi ale lumii, iin fix aceste minute, milioane de oameni iisi rod unghiile a sastis avand impresia ca, de fapt, comunica iintre ei. Cu zece ferestre de Yahoo Messenger deschise iin acelasi timp, butonand si un Excel de dragul sefului si vorbind si la telefon, multi sunt extrem de convinsi de talentele lor de comunicatori. Unii dintre ei au liste de messenger care cuprind cateva sute de „friends". Ii stiu pe toti dupa nick-uri, le cunosc cele mai intime probleme si povestesc despre alti prieteni de pe messenger cu admiratie, invidie, furie, dezgust. Depinde de momentul zilei.
Ca si e-mail-ul, ca si telefonul mobil si SMS-urile, serviciile de mesagerie instant au intrat cu tam-tam iin viata noastra, anuntandu-ne cu emfaza ca ea urmeaza sa devina, de acum iinainte, mai buna. Ca ni s-a usurat comunicarea, ca aflam mai repede ca nicicand informatii utile, ca suntem conectati la viata lumii, ca una, dar ca mai ales ailalta. Nu era nevoie sa apara „Second Life" pentru ca oamenii sa se lepede de lumea reala. Deja populatia lumii conectata la Internet iincepuse sa traiasca iin paralel. O alta viata, mai moderna. Nu neaparat iinsa si mai buna. Inchisi iin blocuri de la periferia Botosaniului sau iin cocioabe mizere din Nouakchott, stand prin birouri luxoase din New York sau pe marginea unei piscine de la Snagov, zeci, sute de mii de Brad Pitt schimba informatii cu zeci, sute de mii de Angelina Jolie. Nu pun la cale un nou film sau o noua adoptie, ci-si dau iintalniri prin cotloane iintunecate ale vietii lor virtuale. Din unealta, computerul, cu tot ce iinseamna el, a devenit scop. Din instrument facilitator, mesageria instant a devenit instrument dominator. Ai, n-ai treaba, esti pe mess. Si nu ca sa spui ceva important sau ca sa afli ceva nou, ci ca sa fii, pur si simplu. Caci un om fara mess nu exista. Cel putin nu iin lumea pe care alienatii, automarginalizatii si autoexclusii secolului XXI se iincapataneaza sa o creada si sa o impuna drept reala. O lume iin care am ajuns sa stam iinchisi iin fata computerelor de bunavoie, de parca afara apocalipsa atomica ar fi avut deja loc. O lume din care, sugrumandu-mi cu sange rece contul de pe Yahoo!, ma extrag azi, 2.04.2007, discret. Am treaba. Vreau sa traiesc.
De aici, evident.
Tara celor 10.000 de genii flamande
Mi-am amintit de acest text vorbind marti, timp de peste trei ceasuri (bune), cu doi prieteni (nu dau link, dar se regasesc in blogroll). Initial, textul a aprut aici. Merge si azi, dup 4 ani.
In 1990 era cool sa fii ziarist. Mergeai pe strada si erai asaltat de tarabe de pe care iti zâmbeau sute de titluri mai mult sau mai putin efemere. In spatele acestor titluri se expuneau mici genii pe care odioasa dictatura si sinistra ei consoarta le oropsisera intelectual.
La peste 1.000 de publicatii existente in 1990, numarul geniilor trebuie sa se fi ridicat la peste 10.000. Nu stiu daca e mult sau putin pentru o tara ca România, dar 10.000 de genii nu puteau trai, in nici un caz, doar cu pâine, apa si aer. Cât timp presa a fost jucaria preferata a unei populatii infometate de libertate, lucrurile au mers bine. Dar si libertatea de expresie, consumata in doze mari, duce la satietate, asa ca multe din cele 10.000 de genii s-au trezit, destul de curând, fara câstigurile mari ale primelor luni de libertate. Si asta când? Pai, taman in momentul in care de pe tarabe incepusera sa-ti faca cu ochiul ness-ul original, Kent-ul lung si blugii Pyramid.
Or, cât de geniu pustiu ai fi tu, mai inchizi ochii la ness, la Kent, dar nu poti ignora blugul Pyramid. Si cum nu poti sa furi din avutul public (si nici din cel privat), dilema celor 10.000 de genii in curs de flamânzire a prins a se contura: "Ce fac, slujesc libertatea de expresie sau ma imbrac si eu ca omul si-mi iau o geaca si-o cravata?". Atunci a invins, odata pentru totdeauna, partea practica a geniului carpato-danubiano-pontic. Restaurantele proaspat deschise s-au umplut de imagini stranii, gen "investitor strategic luând masa cu geniu-din-presa-imbracat-in-costum-Pyramid-cu-cravata".
Atunci geniile României au fost corupte definitiv.
Desi nu asta le statea in cap atunci când au ales sa-si acopere goliciunea cu denimul turcesc, geniile presei românesti au descoperit ca ginsii Pyramid au niste buzunare foarte mari. Uneori prea mari pentru a nu parea goale. Dar exista si un Dumnezeu al geniului de presa, un Dumnezeu care a facut posibil ca, dupa o masa copioasa, buzunarele sa se umple in mod aproape inexplicabil. Credeti sau nu, asa s-a construit imaginea marilor investitori ai ultimului deceniu din secolul trecut. Asa au ajuns si geniile de presa (cele care au supravietuit epocii romantice a presei românesti) sa poarte azi costume Armani pe comanda speciala: cu buzunare tip Pyramid.
Dar asta s-a intâmplat secolul trecut. Secolul asta, presa si-a mai revenit, iar geniile s-au mai linistit. Investitorii au bugete de publicitate si piar, mesele nu se mai iau la Sarpele Rosu, ci la Golden Blitz. Dar, daca vreti cu adevarat sa stiti cine a intinat idealurile unei prese libere si independente, cautati in trecut. Daca mergeti la Istanbul, veti mai gasi, probabil, o pereche de Pyramid in viata. Strângeti-o de gât, caci de la ea ni se trag toate ponoasele!