Academia Cațavencu made in China
Ceea ce cred eu despre demersul unor oameni de a face un alt "Cațavencu" care să se cheme într-un fel în care să aibă în titlu cuvântul "Cațavencu" am scris în rubrica mea săptămânală din Săptămâna Financiară. Dar va apărea abia luni. Online, probabil, duminică seară. Titlul este "Epigoana după aur".
Până atunci, însă, anunț oficial că am ales să scriu pentru Academia Cațavencu. Pentru că pot, pentru că am putut face asta și atunci când aveam doar 15 ani și pentru că prefer o echipă care deja a vândut tot uneia care de-abia acum, cu plecarea asta, deprinde voluptatea vânzării.
PS: N-ar fi rău ca atunci când vrei să lansezi un business nou să-ți alegi mai grijuliu comunicatorii. Deși crezi că asta nu contează.
Schimbări la Rezervația Biosferei Deltei și Estuarului Amazonului
Asociația Salvați Delta și Estuarul Amazonului a trimis la redacție un comunicat prin care protestează împotriva numirilor politice la conducerea Rezervației Biosferei Delta și Estuarul Amazonului. Fostul Guvernator al RBDEA, ziaristul Luis Miguelo, a declarat pentru blogul meu că este absolut inacceptabil ceea ce se întâmplă și că este vorba despre o manevră transparentă menită să repună în drepturi braconierii de Piranha. Conform lui Luis Miguelo, noii conducători ai RBDEA au în vedere să ridice interdicția de pescuire de Piranha și să permită comercializarea de pești carnivori în orașele de pe malul Atlanticului.
Mai mult, Luis Miguelo a spus că are informații foarte precise și că poate demonstra că mahării locali sunt implicați în traficul de icre de Piranha, iar mogulii din Brasil nu vor altceva decât să pună mâna pe concesiunile piscicole din Delta Amazonului.
"Să fie oare o coincidență că Dinu Patriciu tocmai s-a întors din Brazilia acum două săptămâni și că Radu Mazăre încă se mai află acolo?". Iată întrebarea cutremurătoare a domnului Luis Miguelo, întrebare la care așteptăm un răspuns cât mai rapid de la autoritățile locale.
Rachetele iraniene nu pot fi depistate!
Nici n-a apucat bine Băsescu să anunțe că intrăm cu arme și bagaje în scutul antirachetă, că a și venit replica de la Mahmoud Ahmadinejad: "Rachetele iraneine sunt imposibil de interceptat!".
Cică iranienii au dezvoltat niște tehnologii laser atât e performante, încât nici o altă țară din lume nu mai știe să facă ce fac laserele lor. Mai mult, tocmai au inaugurat linia de producție a unor rachete care pot să doboare cu maxim succes ținte care zboară la viteză mică și altitudini reduse. Cam așa cum zburau avioanele fraților Wright, Vuia II și așa mai departe.
Ca de obicei, probabil că adevărul este pe undeva pe la mijloc. Adică Iranul are niște sisteme laser deosebit de precise și performante, dar la fel de probabil că acestea au dimensiunile unor autobuze de 60 de locuri. Rachetele care poartă aceste sisteme sunt, prin urmare, doar ceva mai mici decât Empire State Building. Greu de depistat, așadar, de către sateliții lui Obama, dar vizibile cu ochiul liber chiar și pentru marinarii cu cataractă din paza de coastă a României.
Totuși, parcă văd declarații politice în plenul parlamentului de la oameni de bine care n-au înțeles nici până în ziua de azi că iranienii sunt mari iubitori de farsi încă din născare.
Marie Jeanne, banii înapoi!
Nu, nu e vorba despre ceea ce știe sau spune că știe Elena Udrea. Pentru cei ce nu-și mai amintesc povestea, lucrurile stau așa: trei jurnaliști români – dintre care doar unul cu experiență și oareșce discernământ – pleacă în Irak fără să-și ia cele mai elementare măsuri de precauție. Cei trei se lasă pe mâna unui arăbete dubios încercând să realizeze, pe banii arăbetelui, un interziu cu un politician irakian irelevant pentru publicul român.
Că ceea ce vroiau să realizeze cei trei jurnaliști în Irak nu interesa pe nimeni este dovedit de însuși faptul că redacțiile celor trei jurnaliști nu prea au fost atrase de subiecte și nici de mijloacele prin care cei trei ajung la Bagdad. Ovidiu Ohanesian era un ziarist de presă scrisă în curs de afirmare, cu unele premii proaspăt obținute și cu o dorință de a merge în locuri pentru care România Liberă nu avea buget. Mișcoci era un operator și cam atât. Iar Marie Jeanne Ion nu era vreo celebritate audio-vizuală, ci o biată reporteriță de televiziune care realiza mini interviuri cu elevii de liceu, la gura metroului, despre semnificația zilei de 15 ianuarie.
Motivele care i-au dus pe cei trei la Bagdad au o mai mică importanță. Ceea ce li se poate reproșa în mod cert este prostia. Căci cei trei sunt oameni care, dacă ar fi trimiși în Ferentari, nu s-ar mișca fără să-și ia toate măsurile de precauție, dar de dragul senzaționalului s-au repezit în mijlocul unui conflict tembel despre care aveau informații doar de pe Cartoon Network. Altă sursă de informații nu-mi explic să fi avut, din moment ce ei au plecat în patria răpirii de jurnaliști ca la Disneyland.
Această prostie și această lipsă de minimă prevedere au costat statul român o cârcă de bani, chiar și dacă nu punem la socoteală prezumatele valize cu doalri oferite drept răscumpărare. Dacă investiția de recuperare s-ar fi făcut pentru vreun adevărat corespondent de război, n-aș fi avut nimic de cârcotit. Dar toate eforturile statului român, desfășurarea de forțe din partea diplomației și a serviciilor de informații au fost făcute pentru eliberarea unor hăbăuci pe care, până la proba contrarie, îi consider doar tâmpiți, nu și complici cu răpitorii lor.
Nu putem să le batem obrazul celor trei pentru banii realmente irosiți de stat pentru eliberarea lor. Sunt cetățeni români și era cazul să fie scoși din rahat. Dar, să fiu în locul lor, aș tăceam mâlc încă multă vreme. Informațiile despre caz sunt secrete și, din punctul meu de vedere ar fi bine să rămână așa, căci aducerea la iveală a tuturor dedesubturilor nu ne-ar face decât rău în ochii aliaților noștri din Irak, iar pe onor răpiți i-ar face să pară niște răzgâiați iresponsabili în ochii părinților ai căror copii, soldați ai armatei române, s-au întors din Irak în sicrie de plumb.
Așa că, Marie Jeanne, poate nu e cazul să treci pe la casierie ca să dai înapoi banii cheltuiți de contribuabili cu repatrierea ta, poate îi recuperăm de la Hayssam, dar renunță la a mai prezenta aventura voastră drept un act de mare eroism pentru care patria ar trebui să vă fie recunoscătoare. Căci în răpirea din Bagdad există tot atâta eroism cât se găsește în consumarea unei cantități impresionante de Activia despre care știi bine că a expirat de cel puțin două luni. Iar rezultatul este absolut același: un mare căcat.
Iluzia neimplicării sau Cleo Stratan și apolitismul
În 2009 ziarul Adevărul, un ziar de calitate cu bibliografie obligatorie învelită în piele ecologică, a propovăduit prin vocea lui Mircea Albulescu și prezența scenică de excepție a Cleopatrei Stratan apolitismul. Așa cum frumos ne spunea voice over-ul de pe reclamele insistente ale respectivului cotidian "quality" de masă, românii s-au săturat de politică, drept pentru care ziarul domnului Patriciu a ales să fie singurul ziar care nu tratează subiecte politice.
Cunosc această temă încă de la sfârșitul secolului trecut, începutul seculului actual. Oameni cu experiență în presa post-comunistă clamau încă de pe atunci lipsa interesului pentru subiecte politice. Drept pentru care, pentru că publicul Academiei Cațavencu nu mai vroia politică, au fost inserate în revistă din ce în ce mai multe rubrici și, mai apoi, pagini mondene. Tirajul Academiei Cațavencu ăe vremea când era o revistă de satiră politică ajunsese la 120.000 de exemplare vândute săptămânal. Astăzi, când este o revistă de satiră preponderent mondenă, a ajuns sa vândă, în septembrie 2009, 26.949 de exemplare pe săptămână, conform BRAT.
Privite superficial, aceste cifre ar indica faptul că estimarea conform căreia românii nu mai sunt interesați de politică a fost greșită. E drept că nu există - sau n-am văzut eu - studii care să poată arăta clar că nu mai există interes pentru politică, dar, poate, ele au fost făcute și sunt accesibile doar unui număr restrâns de inițiați.
Ca și acum 10 ani, ca și acum 20, când Ion Iliescu încerca să promoveze asociațiile "apolitice" într-o societate post-totalitară, nu este, de fapt, vorba despre tendințe și studii științifice, ci despre intenția de a îndepărta publicul de o zonă pe care unii și-o cred rezervată doar lor. Când cel mai vandut săptămâna al țării renunță brusc la direcția sa, reorientându-se spre bârfe modene și audio-vizuale, când cel mai vândut cotidian generalist ascunde politica de ochii cititorilor săi, nu avem în față argumente socilogice ci, în unele cazuri, percepții deformate odată cu schimbarea zonei de interes a unei singure persoane sau, în alte cazuri încercarea de a muta ochiul opiniei publice asupra a orice altceva decât mișculațiile din lumea politică.
Spre deosebire de căderea de tiraj a AC, ce nu poate fi pusă, evident, doar în cârca distanțării de politică, creșterea fabuloasă a Adevărului ar putea fi un argument pentru a susține interesul sporit pentru orice altceva decât politică. Doar că această creștere de tiraj stă exclusiv pe o campanie de vânzare a unor cărți și dvd-uri la preț de șaormă. Când spargi 20.000.000 de euro într-un an, fărăr să te intereseze încasările, poți angaja oameni care să-ți promită că, datorită ție, românii nu vor mai da doi bani pe politică.
Realitatea, însă, contrazice toate aceste calcule și încercări de deviere a interesului public. Cnd ai peste 10.000.000 de oameni prezenți la vot în 6 decembrie 2009, înseamnă că interesul pentru politică este foarte mare. Când până și groparii sau paznicii de bloc sunt numiți politic, oamenilor n-are cum să nu le pese. Când toate subiectele cu audiență ale sfârșitului de 2009 au fost politice, n-ai cum să urli în gura mare că românii nu sunt interesați de politică.
Întâmplător, am auzit recent teoria vehiculată de ziarul lui Costache Patriciu la un apropiat al său. "Nimeni, dar absolut nimeni nu maivrea politică!" auzeam, în timp ce contoarele înregistrau mii după mii de vizionări pe niște subiecte ce implicau, inevitabil, oameni politici. Puși în fața evidențelor, acești oameni sunt gata să spună că a fost o simplă întâmplare. Când întâmplările se adună, iar coincidențele devin obișnuință, ei persistă și spun că nu-i adevărat, că, oricum, ei știu mai bine ce vrea target-ul. Când target-ul iese în stradă și merge la vot, specialiștii își închid telefoanele în casă, alaturi de ei și le dau ordin să nu mai sune.
Pe Cleopatra Stratan o înțeleg atunci când îi cere lui Gheorghiță să lase politica la portiță. Pe ceilalți nu, mai ales că sunt oameni culți în cap, cu șanse mari să se fi intâlnit pe undeva cu butada lui David Ogilvy: "nu considera niciodată că target-ul este prost. Target-ul ar putea fi mă-ta!".