Iluzia neimplicării sau Cleo Stratan și apolitismul
În 2009 ziarul Adevărul, un ziar de calitate cu bibliografie obligatorie învelită în piele ecologică, a propovăduit prin vocea lui Mircea Albulescu și prezența scenică de excepție a Cleopatrei Stratan apolitismul. Așa cum frumos ne spunea voice over-ul de pe reclamele insistente ale respectivului cotidian "quality" de masă, românii s-au săturat de politică, drept pentru care ziarul domnului Patriciu a ales să fie singurul ziar care nu tratează subiecte politice.
Cunosc această temă încă de la sfârșitul secolului trecut, începutul seculului actual. Oameni cu experiență în presa post-comunistă clamau încă de pe atunci lipsa interesului pentru subiecte politice. Drept pentru care, pentru că publicul Academiei Cațavencu nu mai vroia politică, au fost inserate în revistă din ce în ce mai multe rubrici și, mai apoi, pagini mondene. Tirajul Academiei Cațavencu ăe vremea când era o revistă de satiră politică ajunsese la 120.000 de exemplare vândute săptămânal. Astăzi, când este o revistă de satiră preponderent mondenă, a ajuns sa vândă, în septembrie 2009, 26.949 de exemplare pe săptămână, conform BRAT.
Privite superficial, aceste cifre ar indica faptul că estimarea conform căreia românii nu mai sunt interesați de politică a fost greșită. E drept că nu există - sau n-am văzut eu - studii care să poată arăta clar că nu mai există interes pentru politică, dar, poate, ele au fost făcute și sunt accesibile doar unui număr restrâns de inițiați.
Ca și acum 10 ani, ca și acum 20, când Ion Iliescu încerca să promoveze asociațiile "apolitice" într-o societate post-totalitară, nu este, de fapt, vorba despre tendințe și studii științifice, ci despre intenția de a îndepărta publicul de o zonă pe care unii și-o cred rezervată doar lor. Când cel mai vandut săptămâna al țării renunță brusc la direcția sa, reorientându-se spre bârfe modene și audio-vizuale, când cel mai vândut cotidian generalist ascunde politica de ochii cititorilor săi, nu avem în față argumente socilogice ci, în unele cazuri, percepții deformate odată cu schimbarea zonei de interes a unei singure persoane sau, în alte cazuri încercarea de a muta ochiul opiniei publice asupra a orice altceva decât mișculațiile din lumea politică.
Spre deosebire de căderea de tiraj a AC, ce nu poate fi pusă, evident, doar în cârca distanțării de politică, creșterea fabuloasă a Adevărului ar putea fi un argument pentru a susține interesul sporit pentru orice altceva decât politică. Doar că această creștere de tiraj stă exclusiv pe o campanie de vânzare a unor cărți și dvd-uri la preț de șaormă. Când spargi 20.000.000 de euro într-un an, fărăr să te intereseze încasările, poți angaja oameni care să-ți promită că, datorită ție, românii nu vor mai da doi bani pe politică.
Realitatea, însă, contrazice toate aceste calcule și încercări de deviere a interesului public. Cnd ai peste 10.000.000 de oameni prezenți la vot în 6 decembrie 2009, înseamnă că interesul pentru politică este foarte mare. Când până și groparii sau paznicii de bloc sunt numiți politic, oamenilor n-are cum să nu le pese. Când toate subiectele cu audiență ale sfârșitului de 2009 au fost politice, n-ai cum să urli în gura mare că românii nu sunt interesați de politică.
Întâmplător, am auzit recent teoria vehiculată de ziarul lui Costache Patriciu la un apropiat al său. "Nimeni, dar absolut nimeni nu maivrea politică!" auzeam, în timp ce contoarele înregistrau mii după mii de vizionări pe niște subiecte ce implicau, inevitabil, oameni politici. Puși în fața evidențelor, acești oameni sunt gata să spună că a fost o simplă întâmplare. Când întâmplările se adună, iar coincidențele devin obișnuință, ei persistă și spun că nu-i adevărat, că, oricum, ei știu mai bine ce vrea target-ul. Când target-ul iese în stradă și merge la vot, specialiștii își închid telefoanele în casă, alaturi de ei și le dau ordin să nu mai sune.
Pe Cleopatra Stratan o înțeleg atunci când îi cere lui Gheorghiță să lase politica la portiță. Pe ceilalți nu, mai ales că sunt oameni culți în cap, cu șanse mari să se fi intâlnit pe undeva cu butada lui David Ogilvy: "nu considera niciodată că target-ul este prost. Target-ul ar putea fi mă-ta!".
Vom muri și vom fi liberi!
A spune unui om cu cine să voteze e un abuz. A-i spune cu cine să nu voteze e o tâmpenie. Sunteți oameni mari, aveți creierele voastre proprii și personale. Alegeți singuri, că aveți de unde!
Cum recunoști un preot căruia nu i se vede fața?
Pe site-ul PRO TV se lăfăie un film marca "Libertatea", în care ni se spune că la Patriarhie se execută sex. Flimulețul cu doi membri ai comunității gay ar fi putut fi realizat oriunde, dar el este însoțit de amănunte detaliate ale locației, ale mobilei și altor amenajări interioare. Mai mult, deși celor doi nu prea li se vede chipul decât preț de câteva secunde, la o calitate îndoielnică, cei de la Libertatea sunt în stare să spună cu exactitate despre cine și de ce este vorba.
Acum, știu că teologul de ziua a șaptea Florian Bichir a trecut la Libertatea, dar ce memorie fabuloasă trebuie să aibă omul acesta pentru a-și aminti toți preoții și călugării din România după alunițele de pe cur?
Culmea nesimțirii
Vasile Turcu este un om despre care se spune că ar fi bogat. El însuși are aceeași părere. Întrebat de către Evenimentul Zilei dacă ar f de acord cu o mîsură ca cea propusă de milionarii germani, prin care bogătașii ar putea plăti o taxă suplimentară pe perioada crizei, Vasile Turcu a avut nesimțirea de a declara: "Ce avere mi-a facut statul ca să fiu mare donator?".
Ori, problema lui Turcu, acționar al clubului departamental Dinamo, stă, în mare, doar pe cadouri primite de la stat. În primul rând, firma sa de construcții, Romconstruct, este o fostă firmă de stat, privatizată nu se știe cum și nici când. În patrimoniul Romconstruct se aflau, la momentul privatizării, două terenuri pe strada Mântuleasa. Pe unul se află o vilă veche, renovată de Turcu și unde se află sediul companiei. Pe celălalt teren se afla școala lui Mircea Eliade. Pe care Turcu a dărâmat-o fără remușcări, pentru a construi cine știe ce măgăoaie de bloc. A venit criza, iar în locul școlii lui Eliade se află o mică groapă de gunoi. Nu contează, căci prețul terenului în zonă este încă mare, iar dacă obții de la stat regim de construcție de P+9, acolo se găsesc niscaiva milioane de euro.
În al doilea rând, altă parte a averii lui Vasile Turcu vine din contracte cu statul. Doar Ministerul Culturii i-a plătit lui Turcu aproape 3.500.000 de euro pentru reparații la clădirea Operei Naționale. de la Ministerul de interne a primit 750.000 de euro, tot pentru reparații. Și așa mai departe.
Așadar, o fi sau nu averea lui Turcu făcută de stat? Și dacă este făcută de stat, este sau nu Vasile Turcu un golănaș care duce nesimțirea pe cele mai înalte culmi?
Privatizarea la privați
Pare un paradox, dar mi-am dat seama că există privatizare și în rândul companiilor private. Astăzi, ne vom opri atenția asupra cazului diviziei de LifeStyle a grupului Realitatea-Catavencu.
Atunci când a apărut acest grup de media, Realitatea aducea o televiziune de nișă și o groază de bani de aruncat pe fereastră. Academia Cațavencu aducea un mic trust construit în jurul unui săptămânal de moravuri grele.
Din zestrea AC făceau parte: Academia Cațavencu (pe vremuri, cel mai vândut săptămânal românesc), Aventuri la pescuit, Bucătăria pentru toți, B-24-FUN, Super Bebe, Tabu, Idei în dialog, Investiții și profit, Cotidianul. Plus Radio Guerrilla. Nu era chiar de colo. Multe dintre entitățile grupului AC erau profitabile. Câteva dintre ele, însă, erau adevarate găuri negre, în care se ducea maimult decât profitul pe care îl puteau scoate celelalte publicații. De aceea s-a și petrecut vânzarea către Sorin Ovidiu Vântu.
Din momentul intrării în gașca spărgătorilor de bani fără remușcări, performanțele publicațiilor care făceau profit s-au pierdut într-o morișcă managerială și căpușardă din care nu s-a mai putu ieși nici până în ziua de azi. Vremurile în care doar Academia Catavencu, avand o echipă de 18 oameni (cu tot cu dtp, administratie si Maria Stoica), scotea profit de 80-90.000 de dolari pe an au apus brusc. Echipa a devenit împovărătoare și nu neapărat mai bună. La fel s-a întâmplat și cu celelate proiecte. Au apărut departamente și funcții noi. Oameni cu titulaturi pompoase, salarii pe măsură și performanțe invers proporționale.
Astîzi, când acționarii inițiali ai AC și-au primit ultimii bani, Vântu s-a hotarât să le vândă înapoi revistele din divizia LiveStyle. La cum îl știu eu pe Vântu, pentru prețuri modice. Cel mai câștigat din această afacere este Sorin Vulpe, manager al diviziei LiveStyle, care va deveni un soi de proprietar la cel puțin o revistă profitabilă, la a cărei creștere n-a avut nici măcar cea mai mică contribuție. Ma mult, Sorin este cel care a reușit să privatizeze ceva ce, înaninte de a merge prost la Vantu, mergea bine la AC. Iarăși, fără ajutorul lui. Dacă Sorin Vulpe nu ar fi fost prea tânăr în 1989, astăzi ar fi putu fi un milionar cinstit: ar fi ajuns manager al unei întreprinderi de stat, ar fi falimentat-o și, apoi, ar fi preluat-o ca investitor startegic, pe nimic. Way to go, my friends!
LE: Am vorbit cu Marius Borțea, redactorul-sef a Academiei Catavencu. El mi-a spus că revista a avut profit anul trecut, și încă un profit consistent. Și că echipa nu este chiar așa de mare și că ar fi mai talentată decât echipa inițială. Asta cu talentul este, evident, o apreciere subiectivă a fiecăruia dintre noi și mi se pare normal ca Marius să-și apere colegii. Eu, când vorbeam de echipă mă refeream n la oamenii care scriu ci la gașca de atârnache ce nu știu nici măcar unde lucrează. Dacă în urmă cu 15 ani ne umflam caseta edacțională cu Viceversa și Hânc-un cal, cei doi trăpași de la Ploiești, astăzi nu mai loc să arunci un ac de directori de vânzări, marketing specialiști și așa mai departe.