Eu, sinistratul
Am înțeles că Florin Iaru m-a dat la Răitaru TV drept exemplu de sinistrat exemplar, blocat în București de cinci zile. Parțial adevărat.
Am venit luni dimineață la București, pe un drum extrem de nedeszăpezit. Deși în Tulcea nu mai ninsese de duminică dimineață, după 24 de ore drumurile județene și naționale erau în ultimul hal. Dar am răzbit. Mă rog, nu eu, ci șoferul microbuzului. Cum drumul a durat cu o oră mai mult decât de obicei, eu aș fi fost aproape fericit, căci aș fi câștigat o oră de somn. Asta dacă aș fi putut dormi, da' n-am putut, stând mai mult cu ochii pe troiene, să văd cum se descurcă mașina, obligată să meargă pe un drum mai asemănător cu tabla ondulată, decât cu o șosea cu rang de DN. În fine, am ajuns cu bine.
Dacă plecam marți după amiază, probabil că aș fi putut ajunge la Tulcea. Dar n-am putut pleca, așteptând ca miercuri să se întâmple o minune: am un card personalizat (cu desenul făcut de Bogdan Petry) și vroiam să-l văd cum plânge. De bucurie. N-a fost să fie. Dar, după aia, n-am mai putut pleca: A2 blocată, drumurile naționale blocate, coduri galbene și portocalii pe tot drumul de la București spre casă. Așa că și acum, când scriu, sunt tot în redacție. Măcar nu sunt într-un microbuz blocat pe la Saraiu sau într-un tren deraiat pe la Lehliu. Uneori e cald la noi în redacție. Alteori nu. Depinde de programul cafenelei de la parter. Uneori e lume la noi în redacție, alteori nu. Când e lume, e OK. Sunt oameni simpatici, inteligenți, ai cu cine schimba o glumă, o părere, o măslină. Când nu e lume, nu mai e așa OK. Îmi amintesc mereu de episodul din decembrie, pe care l-am povestit aici. Acum nu s-a mai întâmplat, da' nu se știe niciodată.
Oricum, nu mă plâng. Doar că mi-e dor de fete de mă seacă. Internetul nu merge totdeauna, așa că mă uit la pozele lor. Mă mai alină chestia asta. Mai scriu ceva, mă mai uit la televizor... E cât de cât OK. Mihai aduce sandwich-uri (săru'mâna, Ioana), Doamna de mă încurajează de la 300 de kilometri distanță, suport. Saltea este, sac de dormit de asemeni...
Așa că nu prea am de ce să mă plâng și, poate, Florin a exagerat olecuță. Totuși, dacă vă întâlniți cu jandarmii ăia care împart ajutoare, dați-le și adresa mea. Ceva-ceva conserve mi-ar prinde bine. Nu multe. Cred că un six-pack ar fi suficient pentru încă 2-3 zile...
0747 772 099
Dacă se întâmplă, cumva, să scrieți în presa locală, așa cum mai fac și eu, dacă vi se întâmplă ca textele voastre din presa locală să fie preluate cu nerușinare de către un site de tipul stirinumeoras.info sau stiri-numeoras.info, fără acceptul vostru, fără link, fără ca sursa să fie precizată și fără să vă apară măcar semnătura, sunați-l cu încredere pe Emanuel Udrea, proprietarul site-urilor, la numărul de telefon din titlu.
Avocații voștri îl pot contacta și la udrea.emanuel@gmail.com, la becultezu@yahoo.com sau pe twitter, @beculetzu.
Da’ l-am plătit…
O doamnă intră într-un magazin heavy discount de haine. E printre clienții care intră des, pentru că magazinul este în drum. De aia nu-și face nicio problemă și-și lasă geanta pe un taburet, în raza ei vizuală și în raza vizuală a vânzătoarei. În geanta deschisă, deasupra, fularul nepoatei.
În timp ce doamna și nepoata sa studiază ce e de studiat prin magazin, o altă clientă trece mișelește pe lângă geantă, înșfacă fularul și o tulește spre casa de marcat, unde achită o sumă modică pentru fular și iese în goană din magazin. Totul se petrece rapid, nu însă îndeajuns pentru ca mișcarea și chipul hoaței să nu fie observate.
Peste două zile, doamna care rămăsese fără fularul nepoatei și hoața se întâlnesc pe stradă. Oarecum normal, pentru că locuiesc în aceeași zonă a orașului. Victima nu stă mult pe gânduri și interpelează hoțomanca: "Obișnuiești să furi des din sacoșele oamenilor, cucoană?". Răspunsul a venit extrem de prompt, și fără încercări de a evita responsabilitățile: "Da' l-am plătit!".
Așa cum nici hoața din magazin n-a încercat să spună că nu știe despre ce este vorba, că nu a furat nimic etc, autorul plagiatului cu delfinii Boromir a comentat pe bogul lui Vali Petcu, cel care a făcut legătura dintre spotul original și ăla românesc, spunând că dovada clară că n-a copiat e că ceea ce a făcut el se cheamă "Delfini maidanezi în Dâmbovița", nu doar "Delfini în Dâmbovița" cum s-ar fi chemat dacă era copiat după "Rechini în Amsterdam".
Tind să cred că omul are dreptate și că m-am pripit acuzându-l pe nedrept. Îmi cer scuze.
În altă ordine de idei, pentru că mi-e lene să mai scriu un post special și pentru asta, acum 10 minute m-am apucat de scris. Mâine trimit macheta la tipar iar luni vă aștept pe toți la București, la lansarea primei mele cărți: "Conversație la Mitropolie". Cartea este despre Peru în timpul dictaturii militare a lui Odría, în anii 1950, și se ocupă de viețile unor personaje din straturi sociale foarte diverse ale societății peruviene. Narațiunea este construită în jurul a două axe, poveștile lui Santiago Zavala și respectiv Ambrosio; primul este fiul unui ministru, cel de-al doilea este șoferul său.
Dacă vi se pare că titlul sau subiectul cărții sună cunoscut, să știți că sunteți tâmpiți! Declinarea mea a pornit de la faptul că nu avem catedrală, ci doar mitropolie, de aia se și cheamă "Conversație la Mitropolie" și nu "Conversație la Catedrala Mântuirii Neamului". Restul sunt pure conicidențe cu Mario Vargas Llosa și cartea lui, de care, de altfel, nici n-am auzit.
PS: Am scris acest post pentru că, după articolul din Cațavencii, au curs telefoane și admonestări, mesaje mai mult sau mai puțin private și, probabil, vor mai curge pe diverse canale texte în care voi fi făcut cu ou și cu oțet. Mi-am cerut scuze, e OK?
Deutschland of choice
Cam atât. Pentru toți faliții Europei există o singură țară de ales, aia care plătește datoriile tuturor.
Și pentru că tot veni vorba, să ne amintim de miticul "Land of choice", de adevăratul imn al turismului, de faptul că l-am postat prima dată la Arhi și că de la acel film, cu ajutorul acelui blog, a început epoca de glorie (care a durat doar 7 luni) a Happyfish.
How lame can you go?
"iWait". Țin minte acest tricou încă de la punerea în vânzare a primului iPhone.
Numai că aia s-a petrecut în altă parte, unde oamenii de marketing chiar gândesc. Primele imagini de după deschiderea magazinelor AT&T au fost cu oameni arătându-și mândri iPhone-ul abia achiziționat. Isterie, nu alta.
Cineva, nu știu cine, a spart o grămadă de bani pentru a lansa iPhone 4S în rețeaua Vodafone. Au fost articole pre-lansare pe bloguri, a fost ceva tam-tam în social-media la momentul oportun, s-or fi cumpărat și știri la tv. Numai că ideea s-a pierdut pe drum. Câțiva oameni, plătiți cu 100 de euro pe articol (în medie) nu pot reface, artificial, ceea ce s-a întâmplat în State. Mai mult, atâta vreme cât mulți dintre cei care au fost acolo și au mediatizat evenimentul sunt fani HTC, exercițiul este unul ratat.
Până la urmă, cât de ieftin poți fi ca să preamărești un produs pe care îl destinai, până mai ieri, doar mactarzilor, în timp ce tu ai smartphone doar dacă te bagă cineva în seamă, îți plătește drumul până la București, și-ți dă în teste un Nokia banană? Ei bine, atât de ieftin încât să joci rol de figurant la lansarea iPhone 4S în România, fără să ai și banii să-l cumperi.