Charity my ass!
Țineți minte teledonul făcut de Realitatea pentru ajutorarea victimelor tsunami-ului din Indonezia? Țineți minte lacrimile vedetelor, înțelepciunea lui Tatulici și tva-ul colectat de statul român din donațiile telefonice. Da' anunțul că un grup de oameni de afaceri îndrăgostiți de pescuit au donat 5.000.000 de Euro pentru reconstrucția unui sat de pescari? Poate vă mai amintiți, poate nu.
Cert e că n-am aflat niciodată nici câți bani s-au strâns în total, nici cui au fost cheltuiți, nici cui au fost dați. Cum, de asemeni, anunțul cu oamenii de afaceri, cele cinci milioane și satul de pescari a rămas doar la faza de anunț pe țară. De atunci m-am hotărât să nu mai pun botul la acțiuni hei-rupiste și niciodată decontabile, la caritate festivistă și la manifestări de mare angajament făcute doar de dragul de a fi făcute și de a arăta că nouă ne pasă și că suntem capabili să plângem.
Articolul lui Cetin mi-a amintit de această hotărâre mai veche pe care am luat-o și m-a ajutat să rețnoiesc decizia. Drept pentru care nu voi dona nimic pentru bieții haitieni prin intermediul Realității, păstrând banii pentru inundațiile catastrofale care ne vor lua prin surprindere la primăvară.
Nunți, botezuri, CAS
Presa moare pentru ca se pune CAS pe drepturile de autor. Presa murea, acum 15 ani, de fiecare dată când se scumpea hârtia de ziar. Când mai apărea un impozit, presa sucomba brusc. Cum venea un control de la Garda Financiară, presa era persecutată economic pe criterii politice. Cam dintotdeauna presa pare a fi prima vizată atunci când statul vrea să elimine unele dintre portițele de evaziune fisca;ă extrem de vizibile.
Astăzi, când se pune problema plății unor dări către stat de către cei care încearcă să eludeze visteria prin folosirea unor subterfugii legale, presa este iar în pericol. Și nu doar presa, ci și artiștii cântători sau artiștii interpretatori. Ca să nu pară o pledoarie pro domo, ziariștii au scos în față patrimoniul cultural al națiunii, arătând cât de dăunătoare ar fi pentru sănătatea intelectuală a nației plata dărilor către stat. Cu adevărat, apocaliptic. Dar, căci există și un dar...
Jurnaliștii își iau salariile pe drepturi de autor. Ăia cu salarii mici. Ăia cu salarii mari își iau salariile pe IMM. Cei dintâi nu contribuie la asigurările sociale sau de sănătate, sau nu contribuie în raport cu veniturile lor. Cea de a doua categorie nu contribuie absolut deloc, mai ales că IMM-urile lor, care, de obicei, nu dețin nici măcar un angajat, nu au profit. Când vine vorba de a trage la socoteală demnitarii statului român, și jurnaliștii prost plătiți și cei plătiți nesimțit zbiară din toți bojocii: "Dar noi, contribuabilii, care vă ținem în spate..." etc. Hăuleală falsă, atâta vreme cât verbalii reprezentanți ai plătitorilor de taxe nu i-au mai dat statului român un leu impozit de când au devenit megastaruri media. Generalizez, evident, iar acesta este un lucru rău, dar adevărul nu este foarte departe de spusele mele.
Când a apărut ipozitul forfetar, doi contribuabili de frunte (Liviu MIhaiu și Andreea Crețulescu) întrebau pe post: "Păi bine, noi, ăștia cu IMM-uri ce ne facem? De unde plătim?". Întrebare corectă, de altfel, și perfect justificată: de unde să plătească impozit forfetar niște proprietari de IMM-uri care încasează lunar câteva mii de euro, nu au angajați și, totuși, n-au pic de profit?
Cum, de asemeni, justificate sunt și întrebările marilor artiști ai neamului, care, după o viață de șușe, nunți, botezuri și cununii neimpozabile, se văicăresc în fața telespectatorilor că au pensii mici și de-abia își mai duc zilele într-o lume ingrată, care a uitat tumbele pe care lefăceau dânșii pe litoral.
E nepopular să vrobești de funie în casa atârnaților, dar este, în același timp, imoral să pretinzi că ești mare contribuabil atunci când trustul tău își desfășoară afacerile printr-un offshore din Cipru (de exemplu), iar tu ai plătit ultima dată o dare la stat atunci când ai cumpărat un timbru fiscal necesar hărtiei care atesta că nu ești plătitor de TVA.
Cauzele reale ale impasurilor financiare prin care trec mai multe industrii (media, advertising) nu se găsesc în CAS-ul pe drepturile de autor sau în impozitul forfetar, dar, desprea asta, mâine.
Realitatea se bazează pe bloggeri
De ceva vreme, cu durere în suflet, citesc textele domnul Costi Rogozanu. Încă de pe vremea când scria cronică de televiziune în Evenimentul Zilei. Sunt interesante în măsura în care găsiți interesante opiniile unui personaj al cărui background în sine este o opinie de la cap la coadă. Așadar da, sunt interesante. Până acum mai câteva luni, domnul Rogozanu era jurnalist/publicist/etc, având păreri extrem de bine conturate în legătură cu mediul online și cu ceea ce, mijind olecuță de dispreț în colțul gurii, numea blogosferă.
Astăzi, domnul Costi Rogozanu este el însuși blogger. Nu are blogul său propriu și personal, ci scrie pe cel mai costisitor blog colectiv al momentului: Voxpublica. Ce scrie? Păi, în linii mari, cam tot ce scria și înainte, dar oarecum mai liber, fără a fi îngrădit de limitările date de prețiozitatea spațiului tipărit.
În situația domnului Rogozau se mai află câțiva foști colegi ai domniei sale de la Cotidianul. Mulți. Toți au devenit bloggeri de frunte ai țării. Ba chiar bloggeri profesioniști, dat fiind că din asta trăiesc. Trec peste disprețul pe care unii dintre ei îl nutreau față de această periferie a mass-media, cum li se întâmpla să considere blogosfera românească, și mă opresc la frecvența aparițiilor lor pe Realitatea TV. În ultima vreme, atunci când sunt invitați în studiourile televiziunii de știri, moderatorii omit să precizeze vreo ocupație atunci când rostesc numele onor pricepuților în toate domeniile. Căci pentru a fi analiști nu au încă morga, pentru a fi jurnaliști nu mai au organul de presă, pentru a fi specialiști nu au la îndemână domeniul.
Așa că, fie factorii de decizie ai RTV, fie invitații ei înșiși au ceva probleme cu adaptarea la noul lor statut, dar e păcat că o televiziune inovatoare, prima care și-a luat propriul dânsei elicopter, nu face tam-tam cu promovarea online-ului autohton și nu se bate în piept că a înlocuit analiștii și jurnaliștii de cele mai multe ori p'afariști cu bloggeri dedicați și pricepuți. Haideți, că se poate. Nu de alta, dar m-am săturat ca opiniile domnilor Rogozanu, Pătrășconiu șamd să nu fie dublate și de calitatea de blogger, care să mai dea, măcar prin traficul general al Voxpublica, olecuță de tărie opiniilor pe care altfel le-aș putea auzi și în fața blocului, la fel de bine articulate.
PS: Dragos Stanca, șeful F5, îmi atrage atenția că oamenii care scriu pe Voxpublica nu sunt plătiți pentru asta. Îl cred, drept pentru care nu mai pot spune că Voxpublica este un blog colectiv costisitor, ramânând un blog colectiv.
Un țărănist simpatic
În 1996 Constantin Dudu Ionescu, membru PNȚCD la acea dată, fusese proaspăt numit ministru al Apărării în primul și ultimul guvern Ciorbea. Iarna lui '96 spre '97 a fost, în ciuda încălzirii globale, una extrem de cruntă, cu zăpezi cât casa. Afectați de iarnă au fost și colegii bulgari, având nenumărate drumuri pe care zăpada acoperea autocarele. Când a auzit că drumul castrveților spre România e blocat, Dudu, băiat săritor, a pus mâna pe telefon și a ordonat militarilor din subordine să trimită rapid niște tancuri la Ruse, ca să ajute la deszăpezire.
Dincolo de faptul că așa pare a gândi și Sorin Oprescu în 2009, poate era mai bine ca generalii să-l fi lăsat pe Dudu Ionescu să-și ducă ideile până la capăt. Măcar ne-am fi luat Cadrilaterul înapoi și am fi distrus din fașă concurența turistică a bulgarilor.
Hau maci iz dat doghi in ză uindău?
Sunt oameni care în ultimii ani (10-15-20) au câștigat bani. Mulți bani. Asta nu i-a făcut să câștige și experiență sau cunoștințe, dar lor li s-a părut că banii suplinesc tot.
Modul lor de abordare e simplu: "Știu eu!". Sau "Eu știu!". Nu cunosc piața, dar știu oameni care sunt specialiști. Un soi de specialiști. Adică au și ei, la rândul lor, cunoștințe care cunosc piața. așa se ajunge la un lanț de decizie în care oamenii cu bani devin atotcunoăscători. Dacă Patricu hotărăște că pe oameni nu-i mia interesează politica, iar în ziarele lui nu se mia scrie despre politică, prietenii cu bani ai lui Patriciu vor fi convinși că ăsta e trendul, și vor decreta că pe români nu-i interesează politica. Numai că nu totți prietenii cu bani ai lui Patriciu au puterea financiară de a suporta pierderi de 20.000.000 de euro/an pentru un trsut de presă care nu include nici macar televiziune sau radio.
Dacă cineva spune, la masa de joc, cum că Antonescu merită susținut, ceilalți se reped să-l susțină necondiționat, pentru că masa de joc are, deja calitatea locului unde se emit axiome. Dacă Antonescu este înlocuit cu Geoană, algoritmul merge mai departe, în același fel.
Iar când oamenii cu bani încep să se întrebe de ce nimeni nu mai vrea să lucreze cu ei, își dau singuri răspunsul: "nu-i o problemă, e plină piața de oameni foarte buni care înghit căcat pe bani puțini.".
Ei cred că, asemeni cântecului ce urmează, pot intra în magazinul cu imaginație și creativitate și pot întreba cât costă cățelușul, în speranța că e de vânzare și că se rezolvă cu doi-trei bănuți.
Realitatea, însă, ar trebui să le dea de gândit: nu toți cățelușii sunt de vânzare și nici nu costă, mai ales ăia cu pedigree, cât o șaorma.