Cinism
"Modul tendențios și mincinos în care au fost prezentate informațiile în articolul despre Festivalul
este cu atât mai grav cu cât Delta Dunării se confruntă cu probleme grave de ordin social și de mediu, iar domnul de Hillerin dă dovadă de un rar cinism când atacă acțiuni menite să promoveze comunitățile locale, valorile tradiționale și potențialul ecoturistic al zonei."
(extras din "Cerere de chemare în judecată" formulată de către Asociația Salvați dunărea și Delta, operă a doamnei avocat Nicoleta Popescu)
Continuăm povestea de aici.
Ați priceput, dară, că sunt cinic, subminând acțiunile SDD. Dar dacă eu sunt cinic, să vedem cum putem eticheta acțiunile următoare, despre care nu am scris până acum.
În timp ce Delta Dunării se confrunta cu probleme grave de ordin social, SDD închiriază un întreg complex turistic la Uzlina, prețurile variind între 140 de lei pe cameră și 600 de lei pentru un apartament. Nu știu dacă au plătit sau a fost sponsorizare din partea proprietarului, dar l-au avut la dispoziție în toată perioada "festivalului". A mai fost închirat și un ponton/hotel, pentru că cele 100 de camere cu 250 de locuri ale complexului păreau a nu fi suficiente.
În timp ce Delta Dunării se confrunta cu probleme grave de ordin social, pe pontonul închiriat de SDD, în noaptea de 25 spre 26 iunie ansamblurile artisitce aduse pentru festival au fost puse să cânte la urechea salvatorilor Deltei, ca niște lăutari.
În timp ce SDD promova potențialul ecoturistic al zonei, turiștii care au vrut să ia parte la festival au fost tratați de sus și, în cele din urmă alungați de pe "proprietatea privată". Deranjau mahmureala celor care petrecuseră până în zori. Detalii și mărturii găsiți aici.
În timp ce Delta Dunării se confrunta cu probleme grave de ordin social, SDD dădea niște bani comunităților locale pe care vroia să le promoveze:
- 500 de euro în Chilia Veche, "pentru înființarea de parcuri și locuri de joacă pentru copii". La plural. Parcuri! Și locuri de joacă! Cu 500 de euro.
- 500 de euro în Sulina "pentru dotarea cu aparate de aer condiționat a spitalului din localitate". Idem.
-500 de euro în Sarichioi "pentru cumpărarea de jaluzele pentru noua școală din localitate". Măcar aici cred că ajung banii.
Nu-i așa că sunt generoși?
În 2009, când Delta Dunării se confrunta de asemeni cu probleme grave de ordin social, SDD cheltuia 21.000 de euro pentru festivalul D'ale gurii Dunării și 32.000 de euro pentru Stufffish, un concurs de pescuit de câteva zile care s-a bucurat și de prezența domnului Mugur Mihăiescu. Asta în condițiile în care la un teledon pentru oamenii Deltei nu s-au strâns mai mult de 18.000 de euro.
Să vă mai povestesc despre voluntarul SDD care s-a rănit în timp ce tăia lemne pentru ca participanții la concursul de gătit să aibă cu ce face focul? Și care a așteptat zeci de minute să poată traversa Dunărea, pentru că directorul SDD nu-și putea întrerupe de urgență plimbarea de documentare cu ziaristele pentru a pune barca la dispoziție? Și pentru transportul căruia la spitalul din Tulcea (câteva zeci de kilometri) niciun membru bucureștean al SDD n-a vrut să-și pună la dispoziție mașina, pentru că omul sângera? Nu vă mai povestesc.
Așadar, oi fi eu cinic, dar dacă vrem să o dăm în populisme ieftine ar fi cazul să fim mai grijulii. Zic. Nu poți să mă acuzi pe mine de cinism, când tu te duci printre oameni care chiar o duc greu (dacă te duci, totuși) purtând ochelari de soare care costă cât renovarea unei gospodării inundate din Ceatalchioi.
Salvați imaginea unui fost guvernator
În martie se împlinesc 21 de ani de când am scris primul text în presă. Pentru a sărbători evenimentul, pe 10 martie mă voi prezenta la Judecătoria Tulcea, secția civilă și penală, sala 2, la ora 08.30. Am calitatea de pârât într-un proces intentat de Asociația Salvați Dunărea și Delta, care, evident, este reclamant.

Ce-am făcut? Păi e simplu: Liviu Mihaiu i-a spus directorului de la Obiectiv Tulcea că n-a vrut să mă invite la o paranghelie de-a lor de anul trecut, iar eu m-am enervat că nu beau bere gratis și atunci am scris un articol răutăcios. Nu-i așa că de aici se înțelege că acesta era scopul acțiunii: niște ziariști să meargă până la Uzlina și să bea bere gratis? Nici nu ar fi departe de adevăr, fiindcă acțiunile organizate de SDD au fost, de-a lungul timpului, doar mari desfășurări piaristice, unde ziariștii erau transportați cu autocarul, cazați în cele mai bune condiții posibile, hrăniți etc. Ce înțelegeau ziariștii din problemele Deltei? Că Tăriceanu a venit cu elicopterul la Sfântu Gheorghe, că Mihaela Rădulescu arată bine când culege peturi și că autocarul presei a încercat să treacă pe sub podul de cale ferată de la Țăndărei, da' n-a încăput și și-a distrus aerul condiționat.
De fapt, am făcut cu totul și cu totul altceva. Ani de zile SDD și Liviu Mihaiu au fost obișnuiți să fie tratați cu mănuși de către presa locală, deși în folclorul tulcean se spunea "Salvați Dunărea și Delta de Salvați Dunărea și Delta". eu am încercat să scriu un articol despre raportul dintre cheltuielile pe care le are SDD la o acțiune și sumele care se investesc efectiv în proiecte palpabile și durabile în Deltă. Se desfășura festivalul gastronomic D'ale Gurii Dunării. Am sunat, pe rând, următoarele persoane: doamna de la PR, doamna care se ocupa de proiect, domul director al asociației. Le-am pus o întrebare simplă: care este bugetul acțiunii. Menționez, onorată instanță, că acțiunea era în plină desfășurare, deci bugetul nu mai era un proiect, ci tocmai se cheltuiau bani din el. Nici una dintre aceste persoane nu a putut să-mi răspundă la această întrebare. Mi-sa aplicat chiar și eleganta metodă "Nu vă mai aud, nu am semnal, alo, alooo...". L-am sunat și pe fondatorul SDD,a flat și el la Uzlina. Nu mi-a răspuns, domnia sa fiind supărat pe mine de mai multă vreme, de la alte articole (voi reveni). L-am sunat și pe Răzvan Cucui, care se afla acolo ca membru al juriului, sau așa ceva. Nefiind acțiunea domniei sale, nu mi-a putu lămuri asepctele financiare. Asta a fost partea cu cele trei surse din SDD și am relatat-o pentru a nu mi se mai spune că nu le-am cerut părerea și nu i-am solicitat pentru a-mi furniza informații din primă sursă.
Au urmat 3 articole. Ăsta, ăsta și ăsta. Dacă aveți chef le citiți, dacă nu, nu. După aceste articole am primit un drept la replică. Nu l-am publicat, pentru că nici nu răspundea la lucrurile semnalate în articole și, în plus, era scris de parcă Daniela Buruiană ar fi devenit peste noapte membru al SDD. Le-am solicitat celor care au scris dreptul la replică să se aplece asupra lui cu înțelepciune și să facă din el un drept la replică, nu o înșiruire de invective. Au refuzat. Asta a fost tot. Evident, Liviu MIhaiu a sunat în redacție de mai multe ori. A amenințat, a încercat să facă presiuni, crezând că oamenii din presa locală sunt ușor de intimidat. N-au fost. Apoi a sunat alți oameni. Pe cel de la care am închiriat sediul redacției, de exemplu. Pentru a-i sugera că nu merităm să stăm în spațiul lui câtă vreme îl atacăm pe fostul guvernator al Deltei. Am râs mult.
Am uitat de amenințări. Azi, însă, a venit citația. Tremur tot. De fapt, nu tremur deloc. În 21 de ani de presă am avut 7 procese. Nu am pierdut niciunul. Liviu Mihaiu, pe partea cealaltă, a fost dat în judecată de Dumitru Tinu și a pierdut glorios. Până și la CEDO. Cum n-am de gând să încep acum să pierd procese, mai ales că am dreptate, mă gândesc la faptul că pe fondatorul SDD nu-l va deranja să-și mai pună în palmares un nou proces necâștigat. În fond, are deja experiență.
Și încă un lucru: SDD cere 10.000 de lei. Nu e enorm, mai ales că este evaluarea pe care ei înșiși o fac imaginii lor. Este, însă, cu 10.000 de lei mai mult decât a investitit SDD din proprii bani în Delta Dunării în 2010.
PS: Ca să nu se spună că n-am furnizat informație completă, Liviu Mihaiu nu îmi răspunde la telefon din cauza acestor articole din SFin: La numirea unui guvernator, La plecarea unui guvernator și Se-ntorc păsările guvernatoare.
Maidanezu’ nu e prost: se-nmulțește și de-i mort!
A scris Simona Tache despre maidanezi, am scris și eu despre legile care gestionează maidanezii și a scris și Mihai Radu despre aceleași legi, făcând și o frumoasă incursiune în istorie. Textul lui Mihai a apărut luni în AC și a stârnit din culcușuri niște iubitoare de animale mai speciale. Din acestea care, fiindcă tot s-a vorbit de legislație, au găsit și ele niște legi, le-au făcut sul și au început să dea cu ele în stânga și-n dreapta. Că legile invocate de Mihai și de mine sunt paralele și funcționează în același timp cu legea protecției animalelor nu are pentru doamnele respective nici cea mai mică importanță. Dânsele atâta știu, atâta scriu.
Dar nu despre dânsele doream să vorbesc, ci despre niște iubitoare de animale pentru care logica este un lucru de mare preț. Și, fiind criză iar dânsele mai strămtorate, nu-și permit lucruri de mare preț. Să exemplificăm.
Cazul 1:
Aurelia ianuarie 31, 2011 10:10 pm
Este solutia extrema la care se crede ca este f.simplu sa se treaca .Dar mai bine sa va ganditi la ce costuri se va ajunge in acest caz, oameni ptr.capturarea ,masini de transport ,ori s-ai omoram cu pietre ?eutanasia civilizata costa bani!! Mai corect sterilizarea si sa invatam sa traim cu ei ,oricum este mai ieftin si nu vor mai putea edilii sa-si traga banii pentru adaposturi si eutanasieri.
Pricepeți, boieri dumneavoastră? Dacă eutanasiezi un câine, ai cheltuieli. De bun-simț. Capturezi câinele? Te costă. Îl transporți? Te costă. Îl cazezi șapte zile în adăpost ca să vezi dacă-l adoptă cineva? Costă. Îl injectezi letal? Iar te costă. Pe când, dacă același câine ar fi sterilizat, ai ieși mai ieftin. Îl capturezi în vederea sterilizării? Nu te costă. Îl transporți în vederea sterilizării? Nu te costă. Îl chemi pe doctor să-l sterilizeze? Nici asta nu costă. Îl cazezi pe domnul câine câteva săptămâni/ luni până vine cineva să-l adopte? Nu te costă! Sau costă? Mda, cam costă, ce să zic. La fel sau chiar mai mult. Atunci nu-i asta soluția, nu? Sunt sigur că în locul în care trăiește Aurelia lucrurile se fac altfel, de ei îi iese mai ieftin. Îmi și imaginez hingherul pedestru fugind după maidanezul reproducător. Îl înghesuie la colț și îl ține de vorbă, în timp ce cu o brișcă ascuțită haști, l-a și sterilizat. După care îl lasă pe stradă ca să învețe să trăiască cu Aurelia. Vedeți că e posibil și ieftin? Iar dacă hingherul nu e hingher, ci voluntar de la 4 Lăbuțe, e chiar gratis.
Cazul 2:
o margareta ianuarie 31, 2011 10:12 pm
Din pacate aceasta lege (ca multe alte legi de la noi) nu ofera o solutie completa. Eutanasierea este o solutie care ar rezolva problema ACUM, dar peste un an? Peste un an ce ne facem? In fiecare an eutanasiem un numar X de caini iar apoi mergem linistiti la biserica (popor de credinciosi)?
Aici, deja, e și mai complicat, "o margaretă" punând o problemă care, implicit, ne oferă informații prețioase despre ceea ce se întâmplă cu maidanezii din România. În alte părți ale lumii, cânii morți nu se mai înmulțesc. Nici oamenii și nici alte mamifere. La noi, însă, datorită unei alinieri ciudate a planetelor, câinii care au murit se mai pot înmulți, producând noi și noi maidanezi. Sau există maidanezi atât de bogați (din cerșit, din activități nefiscalizate, din donații), încât își permit să-și congeleze sperma pentru a se înmulți și după moarte. Este ciudat, dar nu imposibil, știut fiind că moartea nu este decât o soluție provizorie.
Eu, unul, am fost convins de argumentele doamnelor (sper că nu sunt cititoare constante de Academia Cațavencu, totuși, ci au fost doar ademenite temporar de textul lui Mihai). Am înțeles. Câinii eutanasiați au mai degrabă dezavantaje față de câinii sterilizați: costă mai mult și se înmulțesc precum iepurii. Dar au și un enorm avantaj: nu mușcă.
Poate o fi meritat
Vineri, multă lume s-a agitat apostrofând televiziunile de știri pentru prestația janlică din timpul revoltelor din Egipt. A părut nemulțumirea unor "blogărași" în fața unor instituții de presă mature, care știu ele mai bine despre ce este vorba. Numai că sâmbătă și duminică cel puțin una dintre aceste telviziuni de știri a revenit la sentimente mai bune față de meseria de jurnalist. Așa se face că pe Realitatea am văzut transmisii de la fața locului, ferestre în timpul programului obișnuit, emisiuni dedicate. Mai târziu cu o zi decât ar fi fost cazul, dar totuși. Poate așa o fi fost și pe Antena 3. Nu știu, că iar n-am apucat să văd.
Mă gândesc, însă, că dacă ar fi văzut imaginile din Cairo cu o zi mai devreme, poate cel puțin o telespectatoare cu chef de aventură nu se mai ducea senină la aeroport, declarând reporterilor că ea nu știe să fie vreo problemă în Egipt și că se duce să se plimbe prin Cairo, Alexandria etc.
Lumea văzută de Ioan G
Aveam 16 sau 17 ani când în redacția Academiei Cațavencu a sosit o scrisoare care mă demasca drept securist și, pe alocuri, spion triplu: lucrasem și mai lucram încă pentru Securitatea lui Ceaușescu transformată în SRI, DGSE-ul francez și BND-ul german. Făceam asta de prin 1984. S-a râs, am fost luat la mișto pentru precocitatea extremă (în '84 aveam 10 ani) și cazul s-a mușamalizat la o bere. Am fost norocos să dau peste niște colegi înțelegători. Alții m-ar fi lapidat, probabil, pe baza acelei singure anonime, fără să mai aștepte Legea Ticu, înființarea CNSAS și alte alea.
Dincolo de această ridicolă presupusă colaborare cu securitatea, au existat și cazuri reale în redacție. Unul dintre împricinați este mort, așa că nici măcar nu-i voi mai da numele. Mie îmi era simpatic. Al doilea a mărturisit prin 1995, povestind ceva trunchiat. A fost îngăduit. A fost îndepărtat mai târziu, când s-a dovedit că povestea din dosar era mult mai sordidă decât ceea ce povestise. Am scris despre asta în Săptămâna Financiară, în 2006. Nici azi nu mi-am schimbat părerea, deși îl mai întâlnesc pe culoarele redacției, atunci când ne nimerim împreună acolo. Nu ne iubim, asta-i clar. Într-un fel, a plătit, social, pentru greșelile din trecut: cariera i-a fost distrusă, vocea lui nu mai este luată în considerare, semnătura lui nu mai impune agenda publică și-și duce viața a marginea unui cerc în care altădată strălucea. Pentru tot ceea ce a făcut bun pentru revistă (și chiar a făcut, în timp) are parte de un tratament destul de fair.
În fine, al treilea caz a răbufnit zilele trecute. Nimeni nu știa despre asta. Vorba lui Doru, "A turnat cît să-şi poată spune, în toţi anii ăştia de după, că poate pe el or să-l uite. Uite că nu l-au uitat.". A fost o dezvăluire neașteptată, dar, pentru cei care îl cunosc pe Ioan G, nu și surprinzătoare. Pentru că Ioan G are o lume a lui, separată, în care crede că talentul scuză mijloacele. Că nu-i așa, o știe mai toată lumea, dar dacă nu i-o va spune nimeni, el n-o s-o afle vreodată. Însă, chiar dacă nu este un caracter (poate doar, în sensul englezesc al cuvântului, acela de personaj), Ioan G rămâne un foarte bun scriitor. Un scriitor pe care îl apreciez și care, în felul lui, a influențat felul de a scrie al multor oameni de la Academia Cațavencu. Câtă vreme nu va dori să scrie manuale de morală sau ghiduri de verticalitate, lașitatea lui va rămâne o altă notă de subsol într-o posibilă istorie a literaturii române recente. E adevărat, o istorie plină de note de subsol.
PS: Am închis comentariile la acest post. (sper)