Lumea văzută de Ioan G
Aveam 16 sau 17 ani când în redacția Academiei Cațavencu a sosit o scrisoare care mă demasca drept securist și, pe alocuri, spion triplu: lucrasem și mai lucram încă pentru Securitatea lui Ceaușescu transformată în SRI, DGSE-ul francez și BND-ul german. Făceam asta de prin 1984. S-a râs, am fost luat la mișto pentru precocitatea extremă (în '84 aveam 10 ani) și cazul s-a mușamalizat la o bere. Am fost norocos să dau peste niște colegi înțelegători. Alții m-ar fi lapidat, probabil, pe baza acelei singure anonime, fără să mai aștepte Legea Ticu, înființarea CNSAS și alte alea.
Dincolo de această ridicolă presupusă colaborare cu securitatea, au existat și cazuri reale în redacție. Unul dintre împricinați este mort, așa că nici măcar nu-i voi mai da numele. Mie îmi era simpatic. Al doilea a mărturisit prin 1995, povestind ceva trunchiat. A fost îngăduit. A fost îndepărtat mai târziu, când s-a dovedit că povestea din dosar era mult mai sordidă decât ceea ce povestise. Am scris despre asta în Săptămâna Financiară, în 2006. Nici azi nu mi-am schimbat părerea, deși îl mai întâlnesc pe culoarele redacției, atunci când ne nimerim împreună acolo. Nu ne iubim, asta-i clar. Într-un fel, a plătit, social, pentru greșelile din trecut: cariera i-a fost distrusă, vocea lui nu mai este luată în considerare, semnătura lui nu mai impune agenda publică și-și duce viața a marginea unui cerc în care altădată strălucea. Pentru tot ceea ce a făcut bun pentru revistă (și chiar a făcut, în timp) are parte de un tratament destul de fair.
În fine, al treilea caz a răbufnit zilele trecute. Nimeni nu știa despre asta. Vorba lui Doru, "A turnat cît să-şi poată spune, în toţi anii ăştia de după, că poate pe el or să-l uite. Uite că nu l-au uitat.". A fost o dezvăluire neașteptată, dar, pentru cei care îl cunosc pe Ioan G, nu și surprinzătoare. Pentru că Ioan G are o lume a lui, separată, în care crede că talentul scuză mijloacele. Că nu-i așa, o știe mai toată lumea, dar dacă nu i-o va spune nimeni, el n-o s-o afle vreodată. Însă, chiar dacă nu este un caracter (poate doar, în sensul englezesc al cuvântului, acela de personaj), Ioan G rămâne un foarte bun scriitor. Un scriitor pe care îl apreciez și care, în felul lui, a influențat felul de a scrie al multor oameni de la Academia Cațavencu. Câtă vreme nu va dori să scrie manuale de morală sau ghiduri de verticalitate, lașitatea lui va rămâne o altă notă de subsol într-o posibilă istorie a literaturii române recente. E adevărat, o istorie plină de note de subsol.
PS: Am închis comentariile la acest post. (sper)
Vai, ce ne facem cu câinii fără stăpân?
După ce o femeie a murit în urma atacurilor unei haite de maidanezi, presa a început să dezbată adânc problema, întrebându-se cine este de vină, cine trebuie să plătescă, ce ne facem cu maidanezii, cum rezolvăm problema. Profesionalism împins, ca de obiecei, la extrem.
Aceste întrebări, însă, nu aveau de ce să existe. Nu atâta vreme cât există deja un răspuns. Și nu de azi de ieri, ci din 2001.
În 2001 a fost emisă o ordonanță de urgență (155/2001), aprobată prin legea 227/2002 și modificată în 2006, prin legea 391/2006. Găsiți totul aici.
Pe scurt, încă din 2002 consiliile locale aveau obligația de a înființa servici pentru "gestionarea câinilor fără stăpân" și adăposturi pentru aceștia. Câinii fără stăpân care nu sunt adoptați în termen de 7 zile de la aducerea în adăpost sunt, conform legii, eutanasiați, cu respectarea a o mulțime de norme europene. PUNCT.
Așadar nu sunt prea multe de spus, prea multe de descoperit. Există o lege care reglementează de 9 ani aceste probleme. Câinii fără stăpân din Sectorul 5 sunt responsabilitatea consiliului local al Sectorului 5. Acei câini, pe care nu i-a adoptat nimeni, trebuiau să fie în adăpost de multă vreme. Neadoptați, erau și morți de multă vreme. Și așa mai departe.
Pentru faptul că acei câini nu erau nici în adăpost și nici eutanasiați, consiliul local al Sectorului 5 este pasibil de amendă între 1.000 și 2.500 de lei. Câinii fără stăpân fiind responsabilitatea lor, membrii consiliului local al Sectorului 5 sunt vinovați (legal, nu numai moral) de moartea acelei femi. Restul sunt dezbateri inutile. Decât să ne dăm cu părerea despre noi măsuri de rezolvare a situației câinilor vagabonzi, mai bine ne unim forțele și milităm pentru aplicarea legislației existente.
Mihai Viteazul a murit în timp ce-i scria lui Traian Băsescu
"Domnule președinte,
Mă adresez dumneavoastră în calitate de comandant suprem. Eu sunt ăla. Dumneavoastră sunteți un nu-știu-prea-bine-ce, care o să apară peste câteva sute de ani și o să conducă țările astea pe care m-am chinuit atâta să le unesc.
Uitați care-i treaba. Aud că mă umiliți pe unde mă prindeți. N-o să vă spun de unde am auzit, pentru că oamenii ăia se tem de represalii și m-au rugat să le păstrez anonimatul.
Mi-e sufletul greu când aflu ce se întâmplă în țară, cum sunt tratate valorile naționale, cum a ajuns istoria noastră să fie terfelită.
Vă conjur, domnule președinte, să puneți capăt acestei bătăi de joc. Nu se mai poate, iar noi, adevărații eroi nu vom mai rezista mult. Vă ordon chiar, domnule președinte, să nu vă mai afișați doar pe stadioanele echipelor din București și să faceți, în sfârșit, dreptate. Faceți ceva cu Universitatea Craiova și nu mai lăsați toți neaveniții să-și bată joc de echipa care (am informații certe) va fi numită de către Dorin Tudoran "Campioana unei mari iubiri". Alungați-l pe Mititelu din țară, dați-l pe mâna gâdelui, nu știu, dar această umilință nu mai poate..."
Aici se încheie scrisoarea pe care Mihai Viteazul i-o scria lui Traian Băsescu pe 9/10 august 1601, pe Câmpia Turzii. I s-a făcut rău, iar capul i-a alunecat pe tăișul armei generalului Basta. Și a murit. Rudele au găsit zilele trecute scrisoarea în computerul voievodului și mi-au adus-o mie pentru a o publica. Ceea ce și fac. Mai mult ca sigur că scrisoarea asta l-a omorât. Rușine, Traian Băsescu.
Vecine, trăiască-ți capra!
Dacă în Austria sau Germania un vecin s-ar apuca să violeze o trecătoare pe stradă, oamenii ar pune mâna pe telefon și ar chema poliția, după care ar interveni ei înșiși pentru a opri activitatea respectivă. La ei se cheamă spirit civic. Dacă austriecii sau nemții respectivi ar face asta la noi, s-ar chema că vor să moară capra vecinului.
Dacă în SUA, în curtea de peste drum ar cânta niște maneliști la ora 2 noaptea, oamenii ar pune mâna pe telefon și ar chema poliția. La ei asta se cheamă spirit civic. La noi s-ar chema că vrei să omori capra vecinului.
Dacă în țările cu evaziune fiscală rezervată doar mafioților ai vedea că vecinul tău, polițist sau angajat la stat, își face o vilă de 3 milioane de euro și își cumpără un Lamboghini, ai suna la fisc și ai semnala cazul. S-ar chema că ai spirit civic, în timp ce în România se cheamă că vrei să moară capra vecinului.
Ei bine, prieteni, haideți să uităm asta cu capra vecinului. Să presupunem că avem fiecare în curte o vacă, o oaie sau alt animal păscător. Vecinul are 30 de capre, pentru care nu plătește impozit. Și nu doar că nu plătește impozit, dar caprele lui mai intră și în curtea noastră și rad toată iarba din care s-ar hrăni păscătorul nostru. Dacă punem mâna pe telefon și sunăm la fisc/ poliție/ ANAF, nu înseamnă că vrem să moară capra vecinului, ci că vrem foarte mult ca vaca/oaia/păscătoarea naostră să trăiască.
Oameni liberi, de bune moravuri
Săptămâna trecută am provocat, fără voia mea, un examen de conștiință într-o familie. N-aveam ce căuta să mă bag între tată și fiu, nu era rostul meu, n-a fost nici măcar o secundă intenția mea să fac asta.
Eu doar am scris două articole în Obiectiv, cotidianul tulcean unde scriu de un an de zile. Primul articol era despre o licitație organizată de primăria locală și unde unul dintre câștigători era tatăl unui consilier local, prin firma lui. Pe consilierul local îl cheamă Ciprian Pericleanu și l-am cunoscut la puțină vreme după ce m-am mutat în Tulcea, atunci când am și început să scriu la ziarul local. E un tip mișto, tânăr, fost candidat la primărie în 2008 și singurul consilier local al PNL în orașul Tulcea. De altfel și singurul care, în ședințele de consiliu local, își amintește că este în opoziție. În text, înainte ca el să sufere unele mici modificări prin titlu, în parcursul firesc al unei redacții, nu făceam decât să relatez faptele și să-mi exprim o oarecare nedumerire că cel mai vocal inamic politic al primarului ajunge să semneze contracte cu primăria (Ciprian a fost, o vreme, deirector la firma tatălui său, dar nu mai e).
A doua zi de la apariția articolului, Cip a ținut o conferință de presă și a amintit câteva legi după care funcționează administrația locală. Spre rușine amea, una dintre legi îmi era complet necunoscută. Am studiat-o și mi-am dat seama că, în conformitate cu acea lege, Ciprian Pericleanu nu mai este compatibil cu funcția de consilier local. Am scris un al doilea articol în care spuneam asta, cu citate extensive din textul legii. Dar încă se mai putea alege între consiliul local și 5 contracte în valoare de peste jumătate de milion de euro. Numai că alegerea nu-i aparținea lui Ciprian Pericleanu, ci tatălui lui. Iar tatăl lui a ales, semnând contractele. Moment din care cariera politică a fiului a luat o mică pauză, primarul atât așteptând pentru a-și suspenda singurul critic din consiliul local.
Pentru mine e prima dată când scriu un articol care are rezultat aproape imediat și, totuși, am remușcări. Nu pentru că un tânăr PNL-ist pierde un an jumate de mandat în consiliul local. În definitiv va putea candida la alegerile viitoare, la consiliul local sau la primărie, după ce taică-su va fi terminat contractul de reabilitare termică a blocurilor. Am remușcări pentru că am forțat fără voia mea o lămurire nenecesară în relațiile dintre tată și fiu. Când tatăl alege banii, fie ei și 500.000 de euro, în defavoarea fiului și a viitorului acestuia, comentariile sunt de prisos.
Întrebarea care rămâne este: oricât de "de bune moravuri" ar fi oamenii, oare cât de liberi mai sunt în condițiile în care acțiunile lor sunt decise de hotărârile altora, cărora nici măcar nu le pot cere să renunțe la planurile lor?