Declinul profeților

Acum câţiva ani era la mare modă o carte numită „Declinul advertisingului, ascensiunea PR-ului”, scrisă de Al şi Laura Ries. Citind titlul (iar în multe cazuri acesta a fost şi singurul lucru citit), mii de secretare supracalificate cu diplomă în comunicare şi-au deschis trusele de manichiură şi au început să lucreze cu frenezie, gândindu-se că, gata, aroganţii ăia din firmele de publicitate unde au fost ele respinse la interviu vor rămâne fără locuri de muncă, lăsând spaţiul liber pentru firmele de PR pe care li le vor înfiinţa într-o bună zi iubiţii lor bogaţi pe care încă nu-i găsiseră, dar care urmau sigur să bată la uşă după ce ar fi văzut coperta cărţii celor doi Ries.

Ce s-a întâmplat, însă? Nici în România şi nici pe plan mondial advertisingul n-a dispărut şi nici nu dă semne că ar vrea să iasă din scenă pentru a confirma teoriile lui Al Ries şi ale fiicei sale. Bine, omul e vizionar şi nu se aşteaptă ca profeţiile lui să se îndeplinească imediat, dar, pentru că are peste 70 de ani, nu va mai apuca, probabil, să vadă cum PR-ul, aşa cum îl defineşte el, va înghiţi marile multinaţionale de publicitate, le va lua clienţii şi se va desfăta cu bugetele imense ale Procter & Gamble, Coca Cola sau Toyota, de exemplu.

Unul dintre miturile pe care le propovăduieşte Al Ries este acela că PR-ul nu este costisitor. Încă, aş adăuga eu şi aş mai spune, aruncând o privire în realitatea de pe la noi, că patru salarii minime pe economie plătite, în medie, unor persoane care scriu trei comunicate de presă pe săptămână şi dau 30 de telefoane ca să-şi ceară scuze că au trimis greşit e-mail-uri, transfor mă PR-ul românesc într-o ramură risipitoare a industriei de comunicare. Există, evident, şi firme foarte bune, cu rezultate mişto, dar alea nu sunt ieftine deloc. Dar despre alt ceva este vorba. De ani buni se discută despre moartea presei clasice. Unul dintre motive: e prea scumpă pentru advertiseri faţă de mediul online. Ei bine, acum a fost descifrat şi catrenul 2 al profeţiei: vor muri şi blogurile, pentru că sunt prea scumpe pentru advertiseri în raport cu Twitterul şi cu Facebook. Pentru că pe Twitter şi pe Facebook îşi face cont direct brand-managerul, fără să mai plătească o agenţie, iar de aici până la triplarea vânzărilor şi la o avalanşă de premii Effie nu mai este decât un sfert de pas. Dacă n-ar fi ridicol, ar fi amuzant. Dar nu e. E ca şi cum am trăi într-o lume de şmecheri puşi pe reduceri bugetare şi care nu-şi mai cumpără câine de pază sau sistem de alarmă, pentru că ştiu şi ei să facă „Ham-ham” sau „Nino-nino”. E drept, asta le ocupă tot timpul şi nu mai au cum produce bani, dar măcar sunt fericiţi că fac economii patrulând toată ziua în jurul casei, în timp ce hoţii le golesc dulapurile, frigiderele şi conturile.

De aici.

1 comentariu

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.