Doi pui*

Pentru mine, evenimentele din 21-22 decembrie 1989 încep pe 23, aceeași lună, același an. Veți observa pe parcurs că mă pot și contrazice, dar nu vreau decât să spun că ceea ce mi-a marcat mie revoluția este întamplarea pe care urmeaza să v-o povestesc.

De fiecare dată când mă întreb dacî poporul român are dreptul la un destin măreț, îmi amintesc acest incident și încep sa am îndoieli. Zilele anterioare lui 23 decembrie 1989 mă contrazic, dar ceea ce am văzut atunci îmi dă dreptul să cred că, timp de atâta vreme, o mâna de idealiști, sau vizionari sau doar simple grupuri de interese au dus în spate o masă amorfă de fripturiști. Să vă spun și de ce:

Era, așadar, 23 decembrie dimineața. Locuiam în minunatul cartier Titan, împreuna cu sora mea ceva mai mica și, evident, cu părinții noștri. La capătul blocului PC 12, de pe strada Gura Ialomiței, se întindea un frumos câmp, cultivat fie cu porumb, fie cu diverse păioase, în functie de dispozițiile inginerilor agronomi. În fața blocului se afla școala 116, absolvită de mine in 1989, în vară. Ceva mai încolo veneau blocurile cu 10 etaje unde regimul oamenilor muncii mutase, în marea sa înțelepciune, oameni ai muncii, veniți din diverse zone ale țării să pună umărul la ridicarea ctitoriilor Epocii de Aur: metrou, Casa Poporului etc, etc. Țin minte că blocul 10 era populat – o excepție – de romi nomazi, sedentarizați la acea margine de Bucuresși. În rest, muncitori la Metrou, truditori la IMGB sau 23 August. Buhuși era strada rau famată a capătului de lume, stradă pe care mereu refula canalizarea. Unii mai spun și azi că din cauza „moldovenilor” care își infundau veceurile cu salopete murdare, fiind prea leneși și prea bine plătiți ca să le mai și spele. Eu cred că doar din cauză că sistemul de canalizare era subdimensionat, dar n-am dovezi.
Gura Ialomiței, din contră, aparținea lumii intelectualilor. Tineri în anii ’73-’74, când se construiseră blocurile de 4 etaje, acceptaseră să se mute la capătul lumii pentru a avea un apartament al lor, plătibil în zeci de ani, cu o rată care să nu le toace în întregime salariile de stagiari. Elita cartierului. Doctori, ingineri, fizicieni, profesori de limbi străine, arhitecti, directori de întreprinderi (chiar), militari de frunte, printre care se mai strecuraseră și câțiva muncitori fruntași și docili, elită a clasei de oameni noi, cei care erau primii trei in unu ai patriei „producători-beneficiari-proprietari”.

Așadar, acolo m-a prins pe mine revoluția, în PC 12, scara D, apartamentul 36. Ce am facut pana pe 23, vă voi povesti altă dată. Acum important e ce s-a întamplat pe 23.

Televizorul mergea non-stop de ceva vreme. Revoluția era în direct, la noi acasă, așa cum nu fusese mai nimic in ultimii ani. Era bine. Dictatorul fugise deja cu elicopterul. Armata era cu noi, deși tragea în draci în tot ce i se părea terorist. Și era țara plină de teroriști. Atât de plină, încat eu și Doru, vecinul de la parter, ne-am simțit datori să patrulăm în fața blocului, împingând o minge de fotbal încoace și-ncolo, ca să vedem dacă ne amenință cineva blocul. Cu excepția a vreo doi secretari de partid pe la diverse întreprinderi și a câtorva (tot vreo 2, poate 3) șefi de personal, nu prea știam nomenclaturiști prin zonă, aa că părea puțin probabil să vrea cineva să-i salveze pe ăștia, măcelărind întreaga populație a cartierului.
Tata – un om informat, de altfel – avea o altă părere asupra pericolului care ne pândește. Stia el că apropierea platformei chimice Dudești ne poate fi extrem de dăunătoare. E drept, erau concentrate acolo: Policolorul, Fabrica de Medicamente, Fabrica de Sticlă și nu mai știu câte unități cu potențial exploziv. Tata avea informații sigure că la ICED (Întreprinderea Chimică Dudești, parcă) exista o cameră super-securizată în care se afla un recipient cu nitroglicerină în stare să arunce în aer tot cartierul până la Sălăjan, daca teroriștii ajungeau să-l zgândăre. Așa că s-a luat hotărârea ca pe 23, dis-de dimineață, să ne retragem strategic spre Iancului, acolo unde locuiau bunicii noștri. Oricâtă nitroglicerină o fi fost, până acolo nu avea cum să ajungă nici măcar suflul exploziei.

Cu experienta vacanțelor petrecute pe munte, eu și sora mea ne-am făcut bagajelele. Cât mai compacte, dar având grijă să ne punem în ele strictul necesar unei campanii pline de restricții, de vreo 2-3 săptămâni. Tata a procedat la fel, iar mama cred ca n-a avut încotro.

Împovărați de ideea că diverși teroriști (unii fuseseră văzuți străbătând câmpul pe motociclete de teren) vor face să dispară apartamentul nostru de patru camere și chinuitul cais de pe lotul personal din spatele blocului, am luat-o ușor la pas, cu noaptea în cap. N-am mers mult și, la alimentară, am avut imaginea tristă a ceea ce însemna democrația și libertatea pentru vecinii mei de cvartal. În fața alimentarei se formase o coadă respectabilă la pui congelați. Proaspăt „băgați” în acea dimineață, ca o dovadă a privațiunilor la care ne supusese Ceaușescu: potol era, da’l țineau pentru export! Un nene gras – pe care îl știam de la toate cozile pe la care-mi petrecusem o parte din copilărie, și, mai ales, îl țineam minte pentru modul isteț în care se băga în față – a ieșit triumfător în fața cvartetului de fugari reprezentat de familia mea. Omul ținea in mâini nu una, ca de obicei, ci două pungi de pui. PUI adevărați, cu piept, pulpe, aripi, mă rog, nu doar tacâmuri. PUI adevărați. S-a uitat ușor mirat la cortegiul pribegilor (tot noi patru) și, după o clipă de năuceală, a reușit să-mi marcheze revoluția, urlând din toți bojocii:

„Am învins! Poți să iei câți pui vrei! Asta-i libertatea! Asta-i democrația!”.

*Ianuarie 2007, publicat pe pahx2.blogspot.com

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.