Eu nu mai cânt în Piață. Pentru că doare

balconpu

Primii pași spre a doua ratare a generației tatălui meu și primii pași spre prima mare ratare a generației mele au fost făcuți simultan, în aprilie 1990, în Piața Universității. Atunci când un bărbat care avea puțin peste 40 de ani și un puști care avea puțin peste 15 ani au îngenuncheat, împreună, la semn și ordin, ca să spună “Tatăl nostru”. După care, alături de alte mii de oameni, s-au ridicat, tot la semn, și au cântat. Și tot la semn au scandat, și-au scuturat cheile, au cântat, au scandat, au huiduit, au aplaudat.

De-abia scăpasem, de patru luni și puține zile, de un regim în care făceam aproape totul la ordin și la semn. Și, acum, ne întorceam cu bucurie, de bună voie, la ordine și semne. “Tatăl nostru” e doar o rugăciune, cu toată încărcătura ei specială. “Erou post-mortem” e doar un cântec. N-ai de ce să te revolți în fața unei rugăciuni sau a unui cântec. Dar e inexplicabil de ce am acceptat să le rostim sau să le cântăm la ordin, la oră fixă, în genunchi. De ce în genunchi? Pentru că, dacă nu îngenuncheai, te huiduiau ceilalți nonconformiști și iubitori de libertate din jur.

Pentru mine, după 26 de ani, Piața Universității este simbolul întoarcerii rapide la turma din care, dintr-o regretabilă eroare, tocmai încercasem să ieșim. Pentru mine, Piața Universității este un simbol al eșecului pe muzică, al ratării în pași de dans.

Există niște explicații pentru care manifestația maraton din 1990 a avut loc în Piața Universității: acolo s-a oprit, pe 21 aprilie 1990, marșul asociațiilor de revoluționari care comemorau trecerea a patru luni de la asasinarea celor care, în acel loc, cereau căderea comunismului. Și de acolo lumea n-a mai vrut să plece. Au murit oameni și în Piața Palatului și în jurul TVR. Au murit, în zilele alea, în mai multe locuri. Cum au murit și la Timișoara, cu zile înainte. Dar nici la Timișoara, nici în Piața Palatului și nici la TVR nu era atât de ușor să blochezi circulația în București. Unde mai pui că Piața Universității era locul cel mai apropiat de hotelul în care stăteau cei mai mulți corespondenți ai presei străine în România.

Dar nu de aia Piața este, pentru mine, simbolul eșecului. Ci pentru că, la doar patru luni și puțin de la moartea lui Ceaușescu, ne-am întors, de bună voie, la același tip de miting ca cele în care ne adulam iubitul conducător. Schimbasem lozincile, schimbasem cântecele, în locul lui Păunescu îl aveam pe Dr. Barbi, dar încă nu învățasem să scandăm altfel, să ne strângem în număr mare fără să fie nevoie de balcoane, discursuri repetitive, microfoane, megafoane și muzică. Și nici nu aveam să învățăm vreodată.

Cu patru luni înainte de primul “Tatăl nostru” rostit la ordin și în genunchi în Piața Universității ne plângeam că nu ne este permis accesul la informație. După aia am ales să ne aruncăm din nou, fără pic de informație, în brațele noilor salvatori. Și am descoperit, după ani, că unul a devenit cel mai bun colaborator politic al lui Virgil Măgureanu, așa cum alții fuseseră, înainte, buni colaboratori ai Securității. Dar chiar n-aveam de unde să obținem, atunci, informațiile alea. Practic era imposibil, teoretic la fel.

Așa că, atunci, ne-am deschis larg piepturile, ne-am scos inimile și le-am oferit pe tavă celor mai convingători. Am pus pe aceeași tavă speranțele, vitorul și toată candoarea noastră de oameni liberi da’ cam prostuți. Astea nu le-am mai făcut la semn și ordin. Le-am făcut că așa am vrut noi.

Despre ce s-a întâmplat acolo “frumos” vorbim de fiecare dată când vrem să ne dăm mari în fața cuiva care n-a fost în Piața Universității din diverse motive. Despre ce s-a întâmplat urât nu vorbim, pentru că nu putem accepta că ar fi existat ceva urât. Iar despre ce s-a întâmplat groaznic vorbim doar de două ori pe an: la început de vară, între 13 și 15 ale fiecărei luni de iunie, și în decembrie, de fiecare dată pe 21 ale lunii, trecute fix.

Chiar și când am avut impresia că sărbătorim victorii acolo, tot eșecuri am stropit cu șampanie. Să ne amintim, doar, de 1996, de 2004, de 2012…

Dacă n-ar fi actuala clasă politică, sensibilă doar la presiuni extreme, aș spune că Piața Universității e prea încărcată negativ pentru a mai face din ea simbol al oricărei revoluții. Dar în alte locuri din București nu poți bloca atât de ușor circulația. Așa că n-are rost, nu?

De ce să mergi la parlament atunci când ai de reproșat ceva parlamentului, dacă poți să mergi tot în Piața Universității? De ce să mergi la guvern, când există Piața Universității. De ce să mergi, punctual, acolo unde te doare, când poți să mergi în Piața Universității? E aproape de metrou, televiziunile știu drumul și au aproape fixe locurile pentru camere, reflectoare și mobila numită eufemistic “corespondenți”. În plus, și cântăreții știu drumul, iar dacă nu se deschide balconul, există oameni de omenie care pot aduce rapid o scenă pe care o pot monta la fel de rapid. Pentru ce trebuie scenă? Păi pentru cântece, desigur. Pentru “Imnul Golanilor”, pentru “Doamne, vino doamne”, “Noi de-aicea nu plecăm”, “Vrem o țară ca afară”. Și pentru că boxele de la scenă sunt mai puternice decât portavocile răspândite prin mulțime. Pentru că e nevoie de microfoane și de amplificare la care să aibă acces “toată lumea”. Da, la început, desigur, are acces toată lumea. După care ne alegem noi liderii, nu vă faceți griji. Liderii și rostitorii de discursuri și oamenii care știu să ne îngenuncheze pentru “Tatăl nostru”.

Aparent nu e bine dacă lumea mărșăluiește prin tot orașul. Cică se diluează forța manifestației. Așa cum, chipurile, s-ar fi întâmplat în cazul protestelor împotriva exploatării de la Roșia Montană. Dar cum s-a diluat atunci forța manifestației? Căci, dacă-mi aduc bine aminte, exploatarea nu se mai face, legea a fost respinsă, politicienii care speculau acțiunile RMGC la bursele externe au pierdut căruțe de bani…

Cum s-a diluat forța străzii marți seară? Sau, nu cumva, de-abia când oamenii au fost văzuți, în toată splendoarea lor nenumărabilă, umplând Calea Victoriei sau Piața Unirii și-au dat seama și politicienii câtă lume nu-i mai vrea? Strânși în Piața Universității, sute de oameni pot fi făcuți să pară mii, iar zeci de mii pot fi filmați de parcă ar fi câteva sute. În fața odioasei Case a Poporului am ști toți și ar afla și ei cât de mare e respingerea de care au parte. Ori suntem mulți, ori nu mai suntem.

Nu mai suntem în 1990, cu intransigența și intoleranța specifice acelei perioade în care foștii turnători ai Securității le lipeau foștilor comuniști pe spate autocolante cu secera și ciocanul. Suntem în 2015, ne lăudăm cu eropenisumul, deschiderea și înțelepciunea pe care le-am dobândit în timp, dar în spațiul nostru de elită n-au voie decât cei care strigă “Jos Ponta!”. “Jos Iohannis!” ar fi prea mult, ar însemna politizarea manifestației și deturnarea mesajului apolitic prin care se vrea schimbarea clasei politice.

Iar scena aia… De ce au dat-o jos instigatorii și băieții din galerii? Ar fi fost bună, totuși, scena aia. Poate venea Chirilă să cânte ceva, poate spunea Despot două-trei cuvinte de bun-simț, poate veneau Smiley, Inna, poate se filma Zmenta și după aia proiecta să se vadă de peste tot… Fără muzică e greu. Adică, de ce generația lui tata să fi avut această ocazie, de a protesta pe muzică, iar generațiile actuale să n-o aibă?

Nu știu. Poate pentru că a fost greșit? Poate pentru că a fost ineficient? Poate pentru că, peste ani, un securist ca Robert Turcescu își ia chitara și cântă – punându-ne să ridicăm mânuțele în sus și să-l aplaudăm – “Vrem libertate, nu comunism/ Şi nici schimbări de formă/ Şi de aceea, securişti,/ Să nu ne puneţi normă!”?

Eu nu mai cânt în Piață. Pentru că mi-am dat seama că sunt afon. Pentru că îmi amintește cum era acum 26 de ani și nu vreau să mai trec prin asta și următorii 26 de ani. Și din o mie de alte motive.

Iar de îngenuncheat nu mai îngenunchez decât lângă copiii mei, ca să să le pot spune, privindu-i în ochi, că ei nu trebuie să facă asta niciodată, în fața nimănui. Nici din obișnuință, nici la semn și, mai ales, nu la ordin.

Foto: Evz

9 comentarii

  1. Florin-Marius Cimpanu

    Am fost pe rand si huligan si golan ! Ma mandresc cu aceste titulaturi si nu-mi este rusine.Totusi atunci ca si acum Piata Universitatii a reprezentat pentru noi toti cei care vociferam in zadar,un mijloc de refulare a sentimentului de sclavie fizica si mentala in care eram si suntem tinuti.
    Totusi nu trebuie sa-i uitam niciodata pe cei care au facut din Piata un simbol al libertatii,fie chiar si de exprimare a revoltei impotriva nedreptatilor.
    Sunt multe de spus despre fenomenul Piata Universitatii,dar sa nu uitam nici faptul ca muzica era un mijloc de coeziune a manifestantilor in fata nedreptatii.Azi se observa lipsa ei ! Pacat !
    Unde n-ar fi acum un dr.Barbi sau un Cristian Paturca !!!

    Răspunde

    Thumb up 0 Thumb down 0

  2. Oh, da! Imi aduc aminte de Piata Universitatii din primavara lui ’90… Cand s-a spus sa ne lasam in genunchi, multi chiar s-au aruncat pe asfalt. Mi s-a parut un pic prea mult si am stat doar pe vine. Un preot, parca Galeriu a rostit rugaciunea si imediat dupa a urmat treaba cu zornaitul cheilor. Mi s-a parut totusi plictisitor; muzica era parca de la cenaclul lui Paunescu. Miscarea avea un iz invechit, era demodata… Folck-ul ala cantat cu patos… In vest nici heavy metal nu se mai canta care era un curent mai recent, daramite folck. Am incercat sa mai particip de cateva ori dar m-am plictisit repede… Nu vreau sa ma laud dar imi dadeam seama ca nu vom avea nicio sansa. In afara de o parte a intelectualilor si a studentilor, trona in bucuresti majoritatea iubitoare a ” lu’ D-nu’ Iliescu”. Parca vad si acum pozele, a lui si a lui Roman, prinse in ramele oglinzilor de la frizerie, la chederele autobuzelor si camioanelor… Acum poate „vrea americanii” ceva si reusesc pustii astia dracosi sa mai schimbe una-alta.

    Răspunde

    Thumb up 2 Thumb down 1

    • Man, eu cre’ ca ai fost un fel de Mama Omida a Pietii Universitatii, ai vazut adevarul si dreptatea din spatele perfidei manipulari plictisitoare pe muzica ce nu mai e la moda de zeci de ani. Cum ti-ai dat tu seama ca nu veti avea nicio sansa. Cum te-ai prins ca toti erau iubitori de Iliescu. Cum… Nu te-ai plictisit sa te lauzi ca aveai mentalitate de invins?

      Răspunde

      Thumb up 0 Thumb down 0

  3. Ce indivizi…plictisiti de muzica folk care nu mai era la moda dar care avea mesajul pe care majoritatea celor din piata il avea in suflet…plictisiti de puscaria comunista facuta de parintele Galeriu…plictisiti de propriile preziceri, de mamă Omida, plictisiti de propria lor persoana… Poate chiar din cauza atatei plictiseli n-am reusit atunci!

    Răspunde

    Thumb up 3 Thumb down 0

  4. N-am mai fost decât o mână de oameni aseară. Azi nu mai pot să ies, sînt curios cine-o să mai fie acolo pentru că, dintre toţi prietenii mei, doi au ieșit. Restul au treabă. Mulţi văd că au treabă. Să-i aud că-i nemulţumește ceva, dacă ACUM ei nu există, când e mai mare nevoie.

    Răspunde

    Thumb up 0 Thumb down 0

  5. Poti striga ce vrei (Jos Ponta, Jos Iohannis, Jos etc).
    Problema e cand strigi Jos X si tu esti trimisul adversarilor.
    …se pierde vocea cetatenilor si partidele vor politiza, distruge si ingenunchea piata si orice miscare civica.

    Răspunde

    Thumb up 0 Thumb down 0

  6. Ai si n-ai dreptate. Indiferent pentru cine vrei sau nu vrei sa lupti. Tema cu „think of the children” e arhi-folosita. Dar daca nu vrei ca ei sa ingenuncheze in fata nimanui, poate ar trebui sa iei masurile necesare, sa le dai sansa sa o faca sau macar sa aiba posibilitatea sa o faca.

    Asa ca, ori te straduiesti sa cladesti o societate in care chiar sa poata face asa ceva, ori ii iei in brate si-ti faci drum catre alte societati mai mult sau mai putin pasibile de a oferi asemenea posibilitati. Degeaba ii educi sa nu ingenuncheze in fata nimanui, daca lumea din jurul lor nu ii sustine. Povestile cu eroul singuratic, cu „singur impotriva tuturor” cam asta raman, povesti. Sigur, dau bine cand faci un Rambo, dar daca traiesti intr-o societate care e fix pe dos fata de valorile tale, nu vei ajunge decat sa fii un pachet de nervi si sa ai impresia ca toti sunt impotriva ta.

    Unde mai pui ca stilul asta defetist, „aia rai oricum castiga, asa ca n-are rost sa facem nimic” suna si putin securistic. E cea mai simpla metoda de manipulare: invata-i ca, indiferent ce vor face, situatia nu se va schimba; in felul asta, in loc sa se organizeze si sa fie multi, le vor trage la picioare si celor care vor incerca, naiv, sa schimbe ceva. Sigur vrei sa mergi pe directia asta?

    Răspunde

    Thumb up 1 Thumb down 0

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.