Lumea văzută de Ioan G

Aveam 16 sau 17 ani când în redacția Academiei Cațavencu a sosit o scrisoare care mă demasca drept securist și, pe alocuri, spion triplu: lucrasem și mai lucram încă pentru Securitatea lui Ceaușescu transformată în SRI, DGSE-ul francez și BND-ul german. Făceam asta de prin 1984. S-a râs, am fost luat la mișto pentru precocitatea extremă (în ’84 aveam 10 ani) și cazul s-a mușamalizat la o bere. Am fost norocos să dau peste niște colegi înțelegători. Alții m-ar fi lapidat, probabil, pe baza acelei singure anonime, fără să mai aștepte Legea Ticu, înființarea CNSAS și alte alea.

Dincolo de această ridicolă presupusă colaborare cu securitatea, au existat și cazuri reale în redacție. Unul dintre împricinați este mort, așa că nici măcar nu-i voi mai da numele. Mie îmi era simpatic. Al doilea a mărturisit prin 1995, povestind ceva trunchiat. A fost îngăduit. A fost îndepărtat mai târziu, când s-a dovedit că povestea din dosar era mult mai sordidă decât ceea ce povestise. Am scris despre asta în Săptămâna Financiară, în 2006. Nici azi nu mi-am schimbat părerea, deși îl mai întâlnesc pe culoarele redacției, atunci când ne nimerim împreună acolo. Nu ne iubim, asta-i clar. Într-un fel, a plătit, social, pentru greșelile din trecut: cariera i-a fost distrusă, vocea lui nu mai este luată în considerare, semnătura lui nu mai impune agenda publică și-și duce viața a marginea unui cerc în care altădată strălucea. Pentru tot ceea ce a făcut bun pentru revistă (și chiar a făcut, în timp) are parte de un tratament destul de fair.

În fine, al treilea caz a răbufnit zilele trecute. Nimeni nu știa despre asta. Vorba lui Doru, „A turnat cît să-şi poată spune, în toţi anii ăştia de după, că poate pe el or să-l uite. Uite că nu l-au uitat.”. A fost o dezvăluire neașteptată, dar, pentru cei care îl cunosc pe Ioan G, nu și surprinzătoare. Pentru că Ioan G are o lume a lui, separată, în care crede că talentul scuză mijloacele. Că nu-i așa, o știe mai toată lumea, dar dacă nu i-o va spune nimeni, el n-o s-o afle vreodată. Însă, chiar dacă nu este un caracter (poate doar, în sensul englezesc al cuvântului, acela de personaj), Ioan G rămâne un foarte bun scriitor. Un scriitor pe care îl apreciez și care, în felul lui, a influențat felul de a scrie al multor oameni de la Academia Cațavencu. Câtă vreme nu va dori să scrie manuale de morală sau ghiduri de verticalitate, lașitatea lui va rămâne o altă notă de subsol într-o posibilă istorie a literaturii române recente. E adevărat, o istorie plină de note de subsol.

PS: Am închis comentariile la acest post. (sper)