Manual alternativ-amatoristic de deșertistică modernă și contemporană* (I)

Lecția I
“Cum și când intri în deșert. Cum este nisipul. Cum faci un bivuac.”

Text introductiv:
Când intri prima dată în deșert trebie să te descalți și să-ți lași pantofii la ușă. Nu știu de ce, da’ parcă așa simți nevoia. Oricum, n-o s-o faci niciodată, pentru că prietenii tăi au grijă totdeauna să-ți amintească de scorpioni, de șerpi, de cioburi și de faptul că nisipul, totuși, are peste 50o C.

Întrebare:
Și, de fapt, când intri prima dată în deșert?
(Răspunsul obligatoriu – maxim 2303 caractere. Trebuie folosite expresii frumoase, comparații și, neapărat, așa cum a cerut Cornel Ivanciuc în ședința de sumar din data de 20 iulie 2000, descrieri de peisaje și culori, pentru prietenii domniei sale, artiștii plastici)

Răspuns:
Din câte îmi amintesc eu, cred că prima dată am intrat în deșert într-o bună zi de iunie, parcă prin ’99, pe seară. Nu mai știu dacă ăsta era planul, dar a trebuit să părăsim șoseaua, ca să încropim un bivuac. Bivuac este acel tip de așezare care aduce cu imaginile de la Bobâlna de prin manualele de istorie. Nomazii, adică noi, își așează căruțele/mașinilie în așa fel încât să fie protejați de vânt, că de prieteni se apără singuri. În mijlocul unei forme geometrice perfect neregulate, cu exact atâtea laturi câte mașini sunt, se așează corturile. Vântul, de obicei, nu ține cont de astfel de nimicuri. El știe una și bună: să sufle. Și suflă, doamnelor și domnilor, zi de vară până-nseară, iar dacă n-o fi murit, o mai sufla și-n ziua de azi. Așadar, cum spuneam, am intrat în deșert. Nu mult, ca să nu ne pierdem, căci n-aveam firmituri de aruncat peste umăr. Am găsit niște dune mici, de infanterie, după care ne-am adăpostit. Nisipul, ca să-i spunem așa, este, prin acea parte de Maroc, roșu. Dar știți cum, așa, un roșu ca la mama acasă. În plus, mai este și argilos. Dacă ai ghinionul să campezi (sau să bivuachezi) după o dună din astfel de nisip, ești un om fericit. Nisipul ăsta roșu și argilos de care vorbeam mai devreme se lipește de tine, de mașină, de farfurie, de furculiță, de haine și, uneori, de dinți. Observi asta, însă, abia dimineața. Dimineața lumina vine de la răsărit, însă destul de greu. După o noapte de semi-furtună, norii se ridică nesiguri, cam așa cum se ridică un artist de la masă după zece ore de discuții în contradictoriu în jurul unor carafe de vin. Soarele apare și el, la fel de mahmur, de după norii împleticiți. N-am văzut niciodată un răsărit mai straniu. Nici măcar în Vama Veche unde, pe la ora șase a.m., cei care apucă dimineața văd întotdeauna doi sori, două mări și așa mai departe. Aici, însă, nimic nu-i dublu. Totul e unic: nisipul roșu-portocaliu – un amestec între toga lui Dalai Lama și mantia ultimului împărat chinez –, saorele palid ca un articol cu pretenții din Playboy și un vânt nervos și lipsit de rațiune ca o intervenție televizată de-a lui Cristian Tudor Popescu. Bun, vă veți întreba, dar ce e unic dacă totul seamănă cu ceva? Simplu: unicitatea constă în faptul că în deșert toate lucrurile astea care seamănă cu ceva cel puțin bizar sunt frumoase.

Temă pentru acasă:
Închideți ochii. Nu, nu așa! Închideți ochii ca lumea, fără să vă uitați pe sub gene. Frecați ochii zdravăn, așa închiși cum sunt. Pentru o clipă veți simți culoarea nisipului despre care vorbește autorul în textul de mai sus.

*Publicat în Alamanahul Academiei Cațavencu 2001

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.