Manual alternativ-amatoristic de deșertistică modernă și contemporană* (II)

Lecția II
“De ce poate să-ți placă deșertul?”

Text introductiv:
Un șmecher mauritanian, proprietar de camping în Nouadhibou și poreclit de localnici Jacques Chirac, ne-a povestit, tot în ’99, că a fost în toată Europa, dar că nicio priveliște și niciun sentiment nu se compară cu a te trezi în mijlocul deșertului într-o dimineață fără furtună. Am râs de el, dar i-am dat dreptate peste un an.

Întrebare:
De ce dă autorul dreptate șmecherului mauritanian proprietar de camping?
(Răspunsul obligatoriu – maxim 1296 de caractere. Trebuie folosite expresii frumoase, comparații și, neapărat, așa um a cerut Cornel Ivanciuc întro discuție particulară din data de 31 iulie 2000, descrieri de peisaje și culori, pentru prietenii domniei sale, artiștii plastici)

Răspuns:
Într-adevăr, nimic nu poate fi mai reconfortant decât să te ridici în capul oaselor în mijlocul cortului tău, nconjurat de cele trei soții ale tale și privind cum turma ta de 2000 de cămile este mânată spre pajiștea cu trei fire de ciulini al hectar de unul dintre cei câțiva sclavi ai tăi. Căci am uitat să vă povestesc: în Mauritania sclavagismul a fost abolit de-abia în 1984. Nu totți sclavii au aflat, însă, asta. Iar mulți dintre cei care au aflat și-au redobândit libertatea, au hălăduit câteva luni prin deșert și s-au întors ca, behăind de foame, să ceară de la fostul stăpân un bici pe spate și un colț de pâine. Evident, noi nu ne-am trezit nici printre nenumărate soții, nici înconjurați de sclavii și de cămilele noastre, dar tot reconfortant a fost. eram, cum ziceam, în anul 2000, la Boumbri, sub un cort clasic mauritanian. Ne petrecusem ziua și noaptea precedentă la marginea deșertului și am avut norocul să prindem o dimineață calmă, fără vânt, fără nisip care să ne apropie privirea, fără ghid care să ne zorească. Până la ieșirea din Mauritania mai erau 40 de kilometri, iar distanța asta, chiar și cu un ARO, tot o faci în două-trei ore. Am avut, așadar, timp pentru a degusta pe îndelete o cafea fierbinte și pentru a vedea cum răsare soarele de după firave tufe și uscați copaci.

Întrebarea 2:
Cum se vede răsăritul de soare “de după firave tufe și uscați copaci”, cum semi-poetic se exprimă autorul?
(Răspunsul obligatoriu – maxim 868 de caractere. Aici, domnul Cornel s-a certat cu domnul Ivanciuc, într-un moment de scindare a personalității. NU se impune, deci, nicio cerință deosebită)

Răspuns:
De undeva, de după niște arbuști pricăjiți, apare teleap-teleap o tigaie de teflon cu fundul pictat în roșu. V-ațiprins: e vorba de soare. Vreo doi nori mai zurbagii surprind mișcarea de învăluire făcută de tigaia de teflon și zbîrrrr pe-o dugheanăa scunsă între dune. “Ho, haram nesățios!”, strigă dugheana, iar norii se pleoștesc deodată și dispar. Dispare și dugheana, deși, poate, n-a existat niciodată. Dunele rămân acolo, complet stranii: una roșie (vezi lecția I), una galbenă ca galbenul de Sucevița (pe nedrept ignorat din cauza albastrului de Voroneț) și una maronie, atât de maronie cum numai viața de contribuabil român poate fi câteodată. Trei dune mici, trei culori diferite. A patra culoare, cea a pricăjiților copaci de prin zonă, nici nu mai contează. Dar, în caz că e vreun artist interesat, se poate spune că cea de a patra culoare era verdele. OK?

Temă pentru acasă:
Cumpărați de la cel mai apropiat magazin de jucării un animal de pluș cu cel puțin patru picioare. Așezați-l pe covor/mochetă/parchet/linoleum. Încercați să-i mișcați picioarele după cum urmează: cele de pe partea dreaptă odată, cele de pe partea stângă odată. Ați reușit? Nu? Mai încercați!. Perfect. Asta-imișcarea. Așa iese și saorele de după dune: teleap-teleap.

*Publicat în Alamanahul Academiei Cațavencu 2001

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.