Modou

’99, secolul trecut. Terminasem prima mea traversare a Saharei. Oblu. De la Nord la Sud, cât mai pe coastă, dacă se poate, vă rog, și ajunsesem în Senegal. Mai exact, la granița dintre Mauritania și Senegal. Este o graniță naturală, formată pe cursul fluviului Senegal. Probabil cea mai neregulată graniță din zonă, cele dintre Mauritania, Algeria și Maroc fiind trasate cu rigla.

Senegalul era ținta noastra, asa ca incepusem sa decompensam cam devreme. Din graniță mai aveam câteva zeci de kilometri până în Saint Louis, ex-capitala colonială a Senegalului și loc al primei noastre escale în Africa Neagră. Dar până la Saint Louis, te mănâncă ceilalți sfinți. Cum ar fi ăia de la vamă. Sau nu te mănâncă, ci mănâncă pur și simplu. Când am intrat în vama senegaleză ni s-a spus ca nu putem intra în țară până nu apare șeful vamii. Care unde să fi fost? Aaa, la masă. De mult? Nu, de vreo oră. Aha, ne zicem noi, deci e pe vine. Așa și era. Pe venite, pe vine, pe drum înspre noi, cum vreți să-i ziceți. Și fac o paranteză pentru cei care cred ca Senegalul e o țara foarte săracă: daca un amărât de șef de vamă cu trafic maxim de 20 de mașini pe zi (ce șpaga de la doar 20 de mașini, pentru toți cei 14 angajați?) își permite să stea la masă 4 ore, atunci înseamnă că are ce mânca atâta amar de vreme, nu?

Ați înteles, așadar, din paranteză, că am mai adăstat 3 ore în vamă. 3 ore de vis, pentru mine. Nu că asta mi-aș fi dorit in locul unui pat mai ca lumea și al unui duș prealabil. Ci pentru că, răpus de oboseală, vedeam totul ca și cum aș fi dormit.

Până să apară Gargantua Senegalezul, șeful vămii vieții noastre, mașinile au fost înconjurate de o puzderie de copii. De diferite vârste. Cred că cei mai mari aveau vreo 8 ani. Cei mai mici? Habar n-am.

1999_copii_in_dakar

Eram disperați. Nu mai aveam nimic să le dăm. Iar ei, în bunul spirit al Africii, nu cereau bani. Nici nu pretindeau că ne spală geamurile în schimbul a doar doi-trei firfirici. Ei cereau, franc și de la obraz, cahiers et crayons. Ce făceau ei cu caietele și creioanele? Păi cred că le foloseau la școală, că n-am vazut pe nici unul dintre ei sa vândă semințe în cornete făcute din pagini de caiet studențesc și nici să lupte cu vecinii unguri înarmați cu creioanele de la noi. Dar, cum am mai zis, nu mai aveam ce să le dăm. Nici caieți, nici creioni, nici bomboni. Bomboni nici n-avuseserăm, așa că le-am pus pe check list-ul anului următor.

Aveam, în schimb, elastice mici și colorate. Nu știu la ce ar fi trebuit să ne folosească, drept dovadă că, nefolosindu-ne la nimic, încă le mai aveam. În pungulițe neatinse. Și mai aveam pet-uri de apă minerală. Goale sau pline, după inima și burdihanele fiecărui echipaj. Așadar, la fiecare „M’sieu cadeau” venit de la micii senegalezi, răspunsurile erau prompte: elastice colorate + pet-uri.

De pe malul fluviului Senegal a urcat spre noi, agale, o minunăție de copil. Tăciune, cu părul creț, sub un metru, îmbrăcat cu o salopetă roșie din catifea raiata direct pe piele. Având vreo trei ani, trei ani jumate, Modou, căci așa îl chema pe puști (prescurtarea de la Mamadou), nu putea sa vorbeasca prea bine. Așa că ridica ochii spre tine, întindea mânuța, începea să-și frece degetele între ele și, cu ochii umezi, reușea să îngaime un M’sieu sfâșietor.

Ca să nu mă mai urmărească, după ce dăduse de două ori roată întregului grup și se alesese deja cu vreo 20 de elastice și 10 pet-uri, i-am depozitat averea într-o benă și l-am luat în brațe. Atât le-a trebuit celorlalți că, vreo 10 minute Modou n-a mai pus piciorul pe jos, fiind fotografiat de Stan în brațele fiecăruia dintre noi.
După ce ședința foto s-a terminat, Modou și-a strâns comoara de pet-uri și a dat să plece acasă. A fost întors din drum de sora lui ceva mai mare care, ca un adevărat impresar, l-a adus de mânuță la mine și mi-a explicat că, făcând poze cu Modou, trebuie să plătim. Modou nu înțelegea nimic, așa că stătea cuminte și se uita umed în sus. Când a văzut că, cedând insistențelor, sunt gata să-mi deschid portofelul și să mă scociorăsc după mărunțis, Modou a priceput că-i vorba de bani. Și, extrem de demn, ne-a întors spatele și a plecat spre coliba alor lui. Bine, pășea mandru și din cauza butelcilor din plastic, cea mai mare captură dintre toți prietenii lui. Sor’sa a ramas cu buzele umflate, iar noi am fost nevoiți să mergem în căsuța șefului vămii, care apăruse într-un târziu.

Am ieșit din vama fără să-l mai văd pe Modou. Aflasem, între timp, că este al 7-lea copil al unei familii de pescari. Banii, oricati ar fi fost ei, nu le-ar fi prins rau. Dar nu vroia bani, caci nu venise să cerșească. El venise după cadouri. Chestii care să-i placă și să-l amuze. Să fi primit bani era nedemn, mai ales că nu ne vânduse nimic. N-am mai intrat in Senegal prin același loc, așa că n-am mai avut ocazia să-l văd pe Modou. Azi are 13 ani, 13 ani jumate. Probabil că nu mai stă pe baraj ca să întâmpine turiști. E pe la școală în timpul zilei, iar seara joacă fotbal prin praful de pe malul fluviului. Dacă satul lui ar avea vreun nume – da’ n-are – i-aș trimite azi caietele alea pe care nu le-am avut atunci. Și o salopetă roșie pe măsura actuală, că-i stătea foarte bine.

Foto: Stan Constantin

3 comentarii

  1. Promit sa scanez poza cu tine si cu Madou, sa poti s-o postezi, ca sa te creaza lumea;)..desi, daca nu te cred, nu-i bai, ca povestea ar fi ramas la fel de frumoasa chiar de ar fi fost inventata..

    Răspunde

    Thumb up 0 Thumb down 0

  2. daca-mi permiti, o sa spun ce stiam eu legat de zona asta. nu am calatorit, dar ma interesau oamenii care traiesc acolo si, din cate stiu, „cadoul” pe care vi l-a cerut nu e mita. e un fel de traditie la ei sa iti ceara ceva care sa aminteasca de tine, dar ti se cere atunci cand esti cazat la unul dintre localnici, nu la vama…

    Răspunde

    Thumb up 0 Thumb down 0

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.