Omul care freacă nesul

Printre cele mai ciudate amintiri pe care le am din perioada pre ’89 este el, „Omul care freacă nesul”. Cred că l-am văzut prima dată într-un atelier studențesc de la Arhitectură, dar nu sunt sigur. Oricum, l-am văzut în mai multe ateliere de proiectări, l-am văzut într-un laborator de cercetare, în cancelaria unei școli, la 2 Mai, la munte, în camping, și, în general, cam peste tot unde erau mai mult de 3-4 oameni. Căci îi plăceau mulțimile, audiența, atenția publicului.

Era genul intelectualului rezistent prin cultură. Citise „Shogun”, „Magicianul” și cumpărase cu 300 de lei „Istoria” lui Călinescu. Avea o bărbiță creativă, anti-sistem, și nu purta niciodată costum. Era haiosul prin definiție. Știa cel puțin 3 glume pe care le rotea cu mare repeziciune, așa încât nici nu te prindei că, până la terminarea programului, le rotise tot pe alea 3 de 20 de ori. Era sufletul petrecerii, ce mai.

Numai că el nu se manifesta niciodată la petreceri. Îl vedeai în acțiune doar la birou. Venea puțin mai târziu decât ceilalți. Nu mult, vreo 30 de minute, 45… Cât să se facă simțită lipsa lui. Cum venea, își arunca tașca într-u colț (alt semn de creativitate – de tașcă zic) și se așeza ostenit la birou. Mereu avaea câte o poveste care să-i justifice întârzierea. Și de fiecare dată era ceva aproape fabulos: ajutase o mătușă să nu fie evacuată de la demolările pentru Victoria Socialismului (se luptase cu forțele dictatorului, se legase sub buldozer, forțase cordonul de ordine și fugise cu 300 de cocoșei pe care-i mai avea mătușa într-un butoi cu murături din ’43. An bun); arătase degetul mijlociu către coloana lui Ceaușescu și apoi stătuse ascuns trei zile la un prieten de la ambasada RDG. Etc.

Dup ce termina poveștile, aștepta. Își trăgea sufletul și se uita la audiență. În loc de aplauze sau flori, spre el se întindeau căni în care se aflau 2-3 lingurițe de Amigo și 1-2 lingurție de zahăr. Lua o cană, cu dramatismul cerut de situație și se ridica. În fața lui se făcea loc. Toți se dădeau la o parte, făcându-i loc spre oala în care apaa era adusă la temperatura de fierbere cu un fierbător rusesc. Lua o linguriță de apă, o turna în cană, și începea să frece. De-atunci încolo, asta făcea toată ziua. Oamenii din jur erau fericiți. Omul care freacă nesul mai bine ca nimeni altcineva era la lucru. Îi făceau proiectele, îl acopereau, făceau tot ce era nevoie pentru ca el să-și poată duce până la capăt sfânta misiune a frecării nesului.

Au trecut peste 20 de ani de atunci, dar omul care freacă nesul n-a dispărut. Nu mai are aceleași povești, nu mai ajută mătuși decât dacă acestea au probleme insurmontabile cu alți angajați ai statului român, ca și el. Căci da, eel este, în continuare, angajat la stat. N-a ucrat și nici nu va putea lucrea vreodată la privat. NU mai mult de câteva luni. Un deadline strâns, unde ar trebui ca el însuși să muncească, l-ar distruge. Dar așa, la stat, el are locul lui, pe care nu i-l poate sufla nici măcar Nescafe Dulce Gusto. Tot el este cel care știe cum să pună mai bine pastila, cum să pregătească apa, cum să bage filtrul de cafea în priză. E nemuritor și indispensabil.

E un idiot leneș, un profitor și, de cele mai multe ori, trunătorul care-i dă în gât pe ceilalți ca să se scoată el în față. Vara salvează Vama, toamna Delta, iar în intersezon freacă nesul pentru un ONG cu scopuri indecise. Sigur știți și voi unul, sigur ați vrea să-i dați un șut în cur. Abțineți-vă. E etern,așa cum și dinozaurii se credeau eterni.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.