Orifleim mon cul!

De ani de zile mă sâcâie prezența tv a atotștiutoarei antreprenoare Monica Tatoiu. Doamna se pricepe la toate, de la parvenitismul căruia i-a căzut victimă la politicile înalte ale planetei. Și poate că m-ar fi lăsat mai recișor, dacă dânsa n-ar fi fost o biată vânzătoare de cosmetice ieftine, din ușă-n ușă. Dar așa cum ne credem importanți dacă purtăm un tricou Adibas sau avem opinci Niche și cioareci Li Cupăr, doamna Tatoiu s-a simțit impregnată de valoarea brandului „Oriflame”. Care se citește, evident, „orifleim”. Și, așa cum se pricepe la toate, dacă o întrebați pe doamna Tatoiu de la ce vine orifleimu’ ăsta, probabil că vă va îndruga o poveste despre suedezii vizionari care au făcut un brand din nimic.

Și, aici, ajung acolo unde mă sâcâie și mai tare: înainte ca turcii, chinezii și alți asiatici să inventeze fake-urile, suedezii erau deja departe. „L’or y flambe” a fost, în același timp, stindard și strigăt de luptă în vremea regilor francezi din dinastia Capețină si din casa de Valois. Falmura/ baniera de mai jos (numita „oriflamme” sau „l’or y flambe”) era păstrată în abația Saint Denis, de lângă Paris și era scoasă pe câmpul de luptă doar atunci când regele binevoia să-și miște augustul cur la respectiva bătălie.

baniere

Fundalul era de un roșu aprins, simbolizând sângele Sfantului Denis, protector al regatului Franței, crucea era brodată cu fir de aur și înconjurată de flori de crin de culoare albastră. Prezența flamurei în mijlocul unei îmbrânceli cu săbii și cuțite și răcnetul „L’or y flambe!” spuneau restului armatei că regele se află în locul respectiv și că, după caz, are nevoie de ajutor sau de un pocal cu vin.

Ultima data când falmura regală a fost văzută pe un câmp de luptă s-a întâmplat în 1415, la Agincourt, când englezii au câștigat bătalia și, se pare, au șterpelit și ștergarul familiei Valois. Evident, englezii, care erau ceva rubedenii cu francezii din nomenclatură, n-au recunsocut nimic. Se vede treaba că, pe șest, au vândut brand-ul suedezilor, care au apucat să-l folosească abia dupa sute de ani, pentru a da credibilitate unei parvenite cu pretenții de arbitră a eleganței.

Oricum, că de aici plecasem, mai corect ar fi să spuneți „oriflam” decât „orifleim”, dacă tot vă place să citiți „Converse” în loc de „Teniși de Drăgășani”.
PS: Oriflama datează, zice autorul „Cântecului lui Roland”, de pe vremea lui Charlemagne, da’ cine mai stă acum să se ia după toți creatorii anonimi sau incerți?

2 comentarii

  1. Ma bucur ca ti-ai facut timp sa scrii asta, ca eu o stiu de ceva vreme si era pacat sa n-o stie si…poporu’…

    Răspunde

    Thumb up 0 Thumb down 0

  2. Enchantée d’avoir pu lire cela ici chez vous, mais je pense que c’eût été mieux de dire/écrire Azincourt (le toponyme étant français, que je sache), au lieu de l’anglais Agincourt. J’ai eu un tout petit choc linguistique :)). Mais je me suis immédiatement remise. Merci.

    Răspunde

    Thumb up 0 Thumb down 0

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.