Oscar la Tulcea

oscarsitantiroz

„Dacă v-a plăcut, spuneți și altora. Dacă nu v-a plăcut, spuneți-ne numai nouă!”. Așa își încheie Ion Sapdaru foarte scurtul discurs de pe scenă și se retrage în culise.

În ce-a mai jucat Sapdaru, vă veți întreba? Pentru că atunci când te gândești la Ion Sapdaru te gândești la el ca actor. Poate ți-l amintești din „A fost sau n-a fost”, poate din „Concertul” sau din oricare dintre cele  peste 20 de filme în care a jucat. Numai că  eu vorbesc despre Ion Sapdaru-regizorul. E și nu e una și aceeași persoană cu actorul. Adică da, arată la fel, dar e olecuță diferit. Nu mai are  partea aia profund ludică pe care i-o dau cele mai multe dintre rolurile lui,  ci iese la iveală o parte profund serioasă. Poate într-o zi voi povesti și despre Ion Sapdaru-autorul, dar nu azi. Azi e despre regizor.

„Oscar și Tanti Roz” e a doua piesă pe care Sapdaru o regizează la Teatrul Jean Bart din Tulcea, după „20 de minunte cu îngerul” și începe deja să sune ca una dintre cele mai reușite colaborări dintre un regizor și o echipă de actori pe care le-am văzut eu vreodată. Sper să fie o colaborare care va dura mult de acum înainte. O merită și distribuția (în cazul ăsta: Alecsandru DUNAEV, Oana Lavinia PISAROGLU, Irina NAUM, Costel ZAMFIR, Gabriela CIOLACU, Cristi NAUM,  Mihai GĂLĂȚAN,  Nicoleta LUNGU),omerită și regizorul și cu siguranță o  merită publicul din Tulcea, care de ceva vreme vede cum sub ochii lui crește un teatru mișto.

„Oscar și Tanti Roz”, varianta pe care am văzut-o eu sâmbătă seară, este, în primul rând, un spectacol de regizor. Ca să fiu sincer,  o vreme am crezut că e doar omontare corectă, unde regizorul și actorii sunt profesioniști dar atât. Numai că a venit un moment (nu vă spun care, căci pentru orice spectator ar putea fi altul) în care piesa s-a rupt în două și s-a refăcut din cioburi. După aia nu m-amami mișcat în scaun aproape deloc, până la sfârșit. Aș fi aplaudat de mai multe ori, dar aș fi întrerupt aiurea spectacolul. Așa că am așteptat cu emoție înăbușită să fie toți pe scenă ca să aplaud pe săturate.

N-are sens să fac un rezumat al scrierii lui Eric-Emmanuel Schmitt, adaptată chiar de el pentru scenă, deci nu vă voi povesti piesa. Voi spune doar că merită văzută. Mai greu pentru cei care nu sunt din Tulcea, dar, așa cum am mai scris în Cațavencii, cu altă ocazie, cereți distribuitorilor de teatru din orașul dumneavoastră spectacolele celor de la Jean Bart (mai ales „Oscar și Tanti Roz”, „20 de minute cu îngerul” și „O zi din viața la niște oameni”).

O piesă care, la final,  te lasă cu zâmbetul pe buze sau cu lacrimi în ochi este, cu siguranță, o  piesă la care nu doar s-a muncit mult, dar și al cărei rezultat final a răsplătit eforturile. Iar dacă ați fi văzut zecile de oameni care, ieșind din teatru sâmbătă seară, încercau să-și ascundă emoția, cu siguranță că a doua zi ați fi făcut primul drum la casa de bilete.

Așa că, mulțumesc, Ioane. Mulțumesc Alecsandru, Oana, Irina, Costel, Gabriela, Cristi,  Mihai,  Nicoleta. Ați oferit, iar, aproape două ore de emoție pură, ceea ce e destul de rar.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.