Noua republică e noul roz
Nu am foarte multe de spus, deocamdată, despre această răzbucnire infantilă. Vreau doar să citez din manualul salesmanului de dreapta:
Ați reținut? Noua Republică nu respectă decât memoria victimelor făcute de fasciști și de comuniști înainte de izbucnirea celui de al II-lea război mondial.
Cred că acest pasaj a fost scris de spiritul lui Vladimir Tismăneanu, unul dintre protectorii lui Mihail Neamțu, și se cheamă "o scăpare", căci descrie, parcă, suferințele lui Leonid Tismăneanu, victimă a fascismului doar în perioada interbelică, fiindcă izbucnirea războiului l-a prins la Moscova, de unde a revenit în 1948, ca membru al marii familii a călăilor.
Ipocriților!
Mă amuz copios de două-trei zile pe seama reacțiilor extrem de nervoase ale televiziunilor și ale intelighenției catodice pe marginea glumelor proaste făcute la Canal+ (nu, Cătălin Striblea, Canal +, unde se difuzează "Les guignols de l'info", nu este televiziune de stat). Mă amuz mai ales atunci când vine vorba de protestele pe care oficialitățile ar trebui să le inițieze, cel puțin la nivel de Minister de Extrene, împotriva unei emisiuni pe care cel puțin patru sferturi dintre cei care au văzut fragmentele n-au înțeles-o.
Îmi amintesc o întâmplare din a doua parte a anilor '90. Bulgarii, vecinii noștri dragi, pe care orice rafinat de la nord de Dunăre îi catastifează drept "bulgăroi cu ceafa groasă", furau la greu mașinile românilor aflați în tranzit, ba, la nervi, îi mai și băteau pe păgubiți în secția de poliție. După un astfel de eveniment, când consulul român de la Sofia a fost bătut de către polițiștii cărora le reclamase, conform fișei de post, furtul mașinii unui concetățean de-al nostru, Academia Cațavencu a luat atitudine, declarând, pe hârtie, război Bulgariei. Țin minte pentru că eu am scris textul și eu am făcut harta prin care împărțeam Bulgaria între noi, turci, greci, macedoneni și sârbi. Iar de atunci, timp de un an sau doi am tot scris, săptămânal (fie eu, fie alți colegi) cel puțin câte un text în care făceam mișto de bulgari. Tot săptămânal, după ce apărea câte un astfel de text, ambasadorul Bulgariei la București se cerea în audiență la MAE, protestând. Și, pe lângă faptul că protesta, mai și cerea imperios secretarului de stat pe probleme bilaterale să intervină pe lângă AC și să pună capăt atacurilor. Când i se spunea că la noi, de bine de rău, există o libertate a presei și că un minister nu poate impune unui ziar privat ce să scrie, ambasadorul dădea a lehamite din mână, spunând că știe el cum e cu libertatea asta a presei... În fine, la începutul anului 1999 am însoțit o mică delegație oficială care făcea un turneu prin Bulgaria, Macedonia și Serbia. În ambasada de la Sofia fiind, așteptam să primim confirmarea conferinței de presă de la ministerul lor de Externe și acreditările pentru acea conferință de presă. La un momentdat mi s-a comunicat că există o problemă. Mai degrabă că "sunt o problemă" și că MAE bulgar refuză să-mi dea acreditare pentru conferința de presă cu pricina, eu fiind "persona non grata" la ei în minister, pentru că am declarat război Bulgariei. Până la urmă s-a rezolvat, au înțeles și bulgarii că era vorba despre o revistă de satiră și am reușit să intru la conferința de presă.
Cu câteva luni mai devreme, la Budapesta, era să iau bătaie de la un ziarist sârb (super-simpatic, de altfel) căruia i-am spus că mie mi s-a părut că împrejurimile Belgradului sunt o mare groapă de gunoi și că mizeria de pe marginea drumului e cel puțin la fel de mare precum cea pe care o observase el în Timișoara. Nu asta l-a enervat, neapărat, ci faptul că nevastă-sa, o englezoaică, a prins a vânt și mi-a luat partea: "Ți-am zis eu? Ți-am zis eu?".
Mă rog, să nu mai bat câmpii. Vroiam să vă spun că citesc în fiecare zi zeci de bloguri, și sute de articole din presă. În fiecare zi citesc zeci de răbufniri xenofobe și, ce-i mai interesant, zeci de păreri care spun că românii sunt nespălați, plini de păduchi și de gunoaie. Sunt scrise de voi, ăia care azi, ieri și alaltăieri ați sărit de cur în sus că v-au insultat niște păpuși. Sun convins că unii chiar au crezut că era o emisiune pe bune și că în studioul Canal+ era chiar Patrick Poivre d'Arvor, plus niște alte ființe reale.
Sunteți niște ipocriți. Vă considerați amuzanți când vă umpleți vecinii și compatrioții de rahat, dar vă simțiți lezați dacă vi se spune exact ceea ce spuneți și voi: că românii nu sunt nici mai buni și nici mai răi decât ceilalți oameni, că sunt la fel de păduchioși ca păduchioșii și așa mai departe. Și nu sunteți doar ipocriți. Sunteți, uneori, o glumă mai proastă decât cea mai proastă glumă care se poate face despre noi.
Să moară și țiganul vecinului
Probabil că acum 155 de ani și 7 luni, când încă voi, boierii români, mai aveați robi țigani, vă durea mai mult că robii vecinului sunt mai mândri și mai cornuți decât ai voștri, care era mai ortoman și avea cai învățați și câini mai bărbați (ceea ce, voi nefiind, nevestele voastre de boieri apreciau la justa lor valoare). Probabil că atunci nu exista zicala cu "să moară și capra vecinului", ea fiind, de fapt, "să moară și țiganul vecinului". Nu sunt sigur că așa era, dar am vagi bănuieli că nu mă înșel prea tare.
Și am să vă spun de ce: joi seară am auzit-o pe Mirela Voicu, reporter al RTV, spunând live: "Mesele țiganilor erau pline, dar azi a fost o mare sărbătoare pentru ei și sper că doar cu această ocazie au parte de mese atât de pline!". Din imaginile pe care le-am văzt ulterior am tras concluzia că Mirela Voicu adăstase îndeajuns pe la mesele țiganilor pentru a prinde ceva culoare roșie în năsuc și obrăjori, dar asta nu scuză absolut deloc remarca extrem de tembelă scăpată în direct. Oricât de rasist ai fi, e mai bine să-ți dorești ca țiganii să aibă mese pline tot timpul anului, căci asta ar însemna că nu mai atentează la mesele tale. Dar să-ți dorești, fățiș, ca țiganii să aibă mese îmbelșugate doar o singură dată pe an, mi se pare maximul prostiei televizate.
Oricât de mari ar fi problemele din presă, oricât de târziu sau deloc ne-ar veni salariile, să invidiezi belșugul de pe mesele de la Costești și să încerci să le distrugi cu orice chip petrecerea pentru că tu ai în buzunar doar bani de biscuiți, mi se pare incalificabil. În plus, dacă știi că nu ții la băutura țiganilor, după ce ai terminat biscuiții lași coada și nasul jos și te duci să îmbuci ceva. Nu de alta, dar live-ul nu iartă.
În fine, Mirela Voicu încearcă să practice, dintotdeauna, un soi de Gonzo-jurnalism, fără să-și dea seama că pentru genul ăsta este nevoie de ceva mai mult farmec personal și mai multă autoironie decât poate pune pe masă un om micuț și complexat. Ca ziarist pot să-i găsesc Mirelei Voicu multiple calități. Ca Gonzo-telespectator, însă, îmi este perfect dezagreabilă. Dar, în acest caz, tind să dau credit bătrânilor care spun că nu există jurnaliști de televiziune dezagreabili, ci băutura nu-i destulă.
Cum au ajuns indienii să fure de la japonezi
Land Rover, parte a Jaguar Land Rover Group, aparține indienilor de la Tata Motors. La salonul auto de la Frankfurt, care are loc, anul acesta, între 15 și 25 septembrie, Land Rover va prezenta un concept pentru Defender:
Dacă se grăbeau ceva mai tare, ar fi reușit, probabil, să-l scoată înaintea FJ Cruiser de la Toyota, care e deja pe piață de mai mulți ani și arată uluitor de asemănător:
Probabil că dacă Land rover ar fi rămas în proprietatea unor britanici sau a nemților, desigenrii ar fi evitat să scoată ceva atât de asemănător cu mașina unor japonezi care, pe vremuri, erau niște amărâți de followers. Indienii, însă, n-au problema asta.
Despre drepturi de autor și copyright
“Drepturile de autor” au devenit, datorită unor băieți deștepți care atârnă contabilicește pe lângă diverși creatori, modalitatea prin care femeile de serviciu, șoferii, recepțonerii și iubitele șefilor își iau niște bani fără a plăti prea multe dări la stat. Cel puțin așa crede Blejnar, așa crede Boc, așa a ordonat Băsescu, așa merg lucrurile. Și cine sunt eu ca să contrazic trendul general?
Sunt, în felul meu, o femeie de serviciu care preferă să poarte mânuși eufemistice atunci când are de a face cu unele cuvinte și idei cam jegoase. Sunt un soi de șofer de tir care cară la fiecare transport mai multă informație perisabilă decât își permit sărăntocii cu duhul să cumpere, sunt recepționer pe propriul meu domeniu de internet, primind sau respingând trecători osteniți care cer sau oferă un pahar cu apă. Dar pentru că nu sut iubita niciunui șef, mă consider neautorizat să-mi dau cu părerea despre drepturile de autor, așa cum sunt ele înțelese de toți idioții din țara asta.
Am să vorbesc, însă, despre copyright. Poate am să reușesc să mă fac înțeles și de către moldovenii rafinați, vorbitori de engleză, cărora nu demult le spuneam pe messenger, cu puțina mea competență de francofon, că se spune și se scrie “Welcome to Romania”, iară nu “Welcome in Romania”, cum apărea pe blogul domniilor lor de moldoveni rafinați.
Nu am să intru în amănunte, ci am să încerc să tratez problema cu oareșce detașare, deși dânsa mă privește direct. Pe scurt, constat, de ceva vreme, o deosebită lejeritate în preluarea nu a ideilor în formă pură, ci a formulărilor precise, cu subiect, predicat, atribut, complement și semne de punctuație. Bloggeri care se tăvălesc pe jos când cineva le preia un subiect, forumiști care au pretenția să fie citați atunci când dau un link spre youtube, twitteriști a căror glorie e dată de retwitturi nesemnalizate și mulți alții ca ei au descoperit că pot folosi cuvintele altora cu următoarea scuză: “Am primit-o pe mess, ca mass, și, oricum, e un banc”.
S-a întâmplat recent ca un text scurt de pe blogul colectiv pesport.ro să fie preluat de către un blogger celebru și diseminat pe twitter ca și cum i-ar fi aparținut. Se mai întâmplă, nu e prima și nici nu va fi ultima dată. Cunosc un alt blogger celebru care folosea titlul unei rubrici din Academia Cațavencu de parcă ar fi fost creația lui. Nu era, era a lui Mircea Toma și cred că abia atunci când i-am comunicat prin Manafu asta a renunțat la a-și însuși ce nu-i aparținea. Dar nici pe el nu cred că l-a deranjat faptul că încalcă copyright-ul, ci pur și simplu, nesuportându-l pe Toma, s-a spălat repede pe mâini.
Cum am zis, se mai întâmplă, nu e un capăt de lume. Nasoleala apare de-abia după aia, când eronatulului i se atrage atenția asupra încălcării drepturilor de proprietate intelectuală. E drept că unii nu au cum să înțeleagă cum este cu proprietatea intelectuală, sau cum este cu proprietatea în general. În cazul lor, alăturarea asta de termeni le pune în față două chestii despre care nu au știre: intelectul și proprietatea. Eronatul reacționează, în unele cazuri, total neașteptat. Pentru că ceea ce ai scris poate avea, uneori, maxim 140 de caractere, el crede că nu trebuie să pună ghilimele. Cum am spus mai devreme, de obicei zice “e banc, nene, l-am primit pe mess, l-am auzit la radio etc”. Am avut discuția asta cu foarte mulți eronați, în ultimii ani. Unul dintre ei, despre care orice blogger cu vânturi în cap se simte obligat să scrie că este un hoț, un plagiator și așa mai departe, un om care lucrează la radio și are faimă proastă în domeniul copyrightului a avut măcar bunul simț să-și recoască greșeala și să-și ceară scuze pe post. Ultimul eronat, însă, a reacționat la degetul pe obraz bătut de Mika scriind un articol kilometric și încercând să-și scuze în varii moduri imbecile impostura. Ba chiar a avut pretenția ca Mihai Radu să-i dovedească faptul că o glumă născută în redacția Cațavencii, pe care n-am folosit-o în ziar ci a plecat spre pesport, a fost făcută chiar de el, dacă vrea să-l citeze.
Mă tot gândeam cum să reacționez. În niciun caz proferând amenințări despre publicarea adevăratelor date de trafic sau aducând în discuție discreditarea totală pe piața publicității online. Astea sunt puțisme. Am ales, până la urmă, să recurg la o restabilire a adevărului istoric și să public în continuare câteva bijuterii stilistice care aparțin eronatului cu pricina. Nu vreau să aud că nu i-ar aparține, fiindcă fie le-a primit pe mess, fie sunt bancuri, fie autorii nu au cum să dovedească faptul că ar fi creațiile lor, deci le poate semna liniștit:
“Qousque tante abutere, Catilina, patientia nostra?”
Mendacem memorem esse oportet.
That's one small step for a man, one giant leap for mankind.
Too often we... enjoy the comfort of opinion without the discomfort of thought.
Toate aceste citate îi aparțin lui, eronatului cult în cap și plin de umor. Dacă spuneți altceva sunteți stupizii săptămânii.