#politicaucide

politicaucide

Din când în când, câte un analist de serviciu declară cu deplină înțelegere: „Dar nu este nimic de condamnat aici. Se știe foarte bine că acesta este scopul oricărui partid: să ajungă la putere!”. N-o fi nimic de condamnat, dar este ditamai problema. Pentru că, de fapt, nu ăsta ar trebui să fie scopul final al oricărui partid. Deși, din nefericire, ăsta este.

Trecem peste faptul că în niciun statut al vreunui partid nu este trecut acest scop. N-ar fi decât o chițibușăreală avocățească. Dar ajungerea la putere ar trebui să fie nu scopul, ci doar unul dintre mijloacele prin care partidele își ating scopul. Iar scopul pentru care există partide și sunt votate este acela de a pune în practică proiecte și idei care, odată realizate, n-ar face altceva decât să îmbunătățească viața celor mulți care formează popoare, țări, bazine electorale.

Dar aceasta este o teorie atât de îndepărtată în timp, încât mulți nici nu-și mai amintesc de ea. Pur și simplu, partidele actuale, peste tot în lume, nu mai au alt scop, alt obiectiv decât câștigarea alegerilor, iar după asta păstrarea la putere cât mai multă vreme. Oricât de mari ar fi ciclurile electorale, primul lucru pe care-l face un politician proaspăt ales este să se apuce de campania aelectorală pentru viitorul scrutin. Iar decalarea diverselor tipuri de alegeri, din motivul, înțelept la vremea lui, de a nu lăsa prea multă vreme același partid în fruntea bucatelor, nu face decât să scurteze și mai mult timpul aproape inexistent pe care politicienii îl alocă treburilor statului și ale administrației. „Am câștigat prezidențialele, dar nu este acum vremea să ne bucurăm: urmează, în nici doar doi ani, alegerile locale și parlamentare” sau „Am câștigat alagerile locale, dar nu trebuie să ne culcăm pe o ureche: anul viitor avem europarlamentare!”.

În condițiile astea – politicianul aflându-se permanent în campanie – devine inutilă discuția despre viziune, despre proiecte pe termen lung, despre interesul public. Pur și simplu, proiectele schițate pe genunchi de către diverși consultanți și strategi nu sunt decât vehicul electoral. Nimeni nu ia în serios promisiunile din campanie, oricum exagerate și, de cele mai multe ori irealizabile, iar proiectele cu adevărat serioase aproape că nici nu mai sunt menționate. Ce rost are să gândești tu însuți sau să angajezi pe cineva să gândească un plan pe 10-20 de ani, când știi foarte bine că-l vei arunca la gunoi imediat ce vei ajunge în poziția vizată, pentru că ai de negociat niște numiri la Servicii, ai de oferit niște posturi celor care te-au susținut, prioritatea este să-ți satisfaci clientela. Lucrurile astea se întâmplă nu doar în România, ci în întreaga lume pe care o cunoaștem, fie că o socotim sau nu civilizată. Asta a ajuns politica peste tot. Nu mai este vorba despre bună guvernare, despre administrarea de sate, comune, orașe sau țări, ci despre un joc fără de sfârșit între echipe care-și dispută funcții. Atât și nimic mai mult.

De aceea, deciziile politicienilor, peste tot în lume, nu mai sunt luate în numele unui interes superior, cel al națiunii, ci pe baza sondajelor de opinie, în interesul partidului, pentru a nu-i afecta procentele ba, chiar, dacă se poate, pentru a i le spori. Când politicianul nu vede în viitor mai departe de 5 ani, 3 sau doar unul, e foarte clar că, de fapt, el nu are ce căuta acolo unde votul nostru l-a trimis.

Concesiile făcute în Franța, de exemplu, imigranților, au fost făcute și ele nu neapărat din umanitarism, ci din calcul politic. Tradițional, imigranții și copiii lor se află în bazinul electoral al socialiștilor. Așa că aceștia caută, mereu, să-și conserve aceste voturi, fie acordând beneficii, fie prin gesturi de așa-zisă solidaritate: „Vezi, Abdel-Kader, domnul politician l-a lăsat pe văr-tu să vină în Marseille. Doar n-o să-l votezi pe celălalt, care vrea să-l trimită înapoi!”. În Germania, ca în multe alte țări europene îmbătrânite, mâna de muncă autohtonă scade, pentru că populația autohtonă se împuținează. Oamenii au bani, au un anumit nivel de viață, vor să trăiască, să se plimbe, să se distreze. Nu mai au chef, prin urmare, ca un copil în plus să le încurce planurile de viață. Iar politicienii, în lipsa unor soluții pe care nu le pot găsi pentru că nu-și permit luxul de a gândi sub presiunea alegerilor imediate, aleg cea mai simplă soluție de moment: importul de mână de muncă. Dar, atunci când pe teritoriul Europei ajung cele două mâini care vor ține mătura, vor culege căpșunile, vor turna betonul în locul neamțului, al francezului, al italianului sau al britanicului, în același timp cu ele vin și frustrarea dată de sărăcie, prăpastia culturală imensă, dorința de răzbunare.

Din când în când, din întâmplare, câte un lider politic se mai trezește pentru puțină vreme: „Văleu, ce facem cu ăștia?”. Dar îi trece repede. Eventual își cheamă consilierii și îi însărcinează să găsească un mod prin care să câștige și voturile neadaptaților.

Acest lucru se întâmplă în Europa de cel puțin 25 de ani. Se întâmplă în SUA și se întâmplă în multe alte locuri, oricare ar fi problemele punctuale care trebuie rezolvate acolo. Maximul de viziune al unora, cei mai votați, poate, este să obțină două mandate, iar pe al doilea să-l termine lăsând partidului șansa de a câtiga alte două mandate pentru un nou candidat. Politica s-a trasnformat, repet, într-un joc de cărți în care câștigătorii se schimbă periodic.

În 2005, Paul David Hewson le-a spus liedrilor G8 strânși la Gleneagles, Scoția, în apropierea a trei celebre trasee de golf: „Puteți juca orice în timpul întâlnirii voastre. Puteți juca și golf. Dar nu jucați poker. Nu jucați poker, pentru că mizele sunt prea mari!”. Iar voi sunteți prea proști, aș fi adăugat eu.

Asistăm, de o bună perioadă de vreme, la falimentul nu doar al politicienilor, ci al politcii în sine. Politica de astăzi, locală, națională, europeană sau mondială, este asemeni unei mașini pe care ai proiectat-o și construit-o ca să producă produse finite durabile în timp și, mai ales, utile. Doar că ea a încăput pe mâna unor cretini limitați, iar acum nu mai produce decât căcat, orice materie primă ai băga în ea. Politica, așa cum este ea astăzi, este responsabilă de eșecurile civilizației noastre, de prăbușirea ideilor și viselor la a căror implementare s-a lucrat, din greu, secole.

Contează și cine are Kalașnikovul în mână, și cine apasă pe detonatorul centurii de explozibil, și cine a luat șpaga pentru a aproba un club ilegal, și cine a dat ordinul ca un polițist să deschidă, împotriva regulamentelor, drumul unui parvenit. Dar cea care, de fapt, ucide este politica.

 

 

2 comentarii

  1. Mda… e de referinta aceasta scriere. Bine punctat. Felicitari.

    Răspunde

    Thumb up 1 Thumb down 0

  2. Asta este si frustrarea mea cea mai mare legata de politică, foarte bine scris.

    Răspunde

    Thumb up 1 Thumb down 0

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.