Sindromul Stockholm în presa românească

1973. Între 23 şi 28 august, angajaţii băncii Kreditbanken din piaţa Norrmalmstorg din Stockholm sunt ţinuţi ostatici de nişte spărgători care încercaseră să dea lovitura vieţii lor la banca respectivă. După şase zile de captivitate, ostaticii se ataşaseră emoţional de răufăcători şi, odată eliberaţi de autorităţi, au devenit chiar apărători ai spărgătorilor. Nils Bejerot, psihiatru şi criminolog, a denumit acest tip de comportament „Sindromul Stockholm”.

De ani buni, presa românească este ţinta unei agresiuni concertate. Se trage din toate poziţiile, se aruncă grenade fumigene, iar ziariştii sunt periodic luaţi ostatici, mai ales de ideologii aparent atrăgătoare, care nu au legătură cu ceea ce se întâmplă în realitate. Presa românească este captivă în propriul său trup, destul de şubred, şi rezistă destul de greu asalturilor. Uneori se mai întâmplă să cadă bucăţi din zidul libertăţii de expresie, dar, în mod paradoxal, nu agresorii se reped înăuntru, ci agresaţii ies urlând de bucurie afară, sărind de gâtul inamicului şi umplându-l de bale recunoscătoare.

Există însă o diferenţă între spărgătorii de la Kreditbanken şi agresorii din zilele noastre: cei dintâi nu au omorât pe nimeni. La noi însă, periodic este scoasă în faţa negociatorilor câte o instituţie media, i se pune pistolul la cap şi se apasă pe trăgaci. Uneori se trage cu gloanţe oarbe, e drept, dar reacţia colegilor de suferinţă este cea care stupefiază: nu doar că simpatizează cu agresorii, dar aplaudă cu ochii în lacrimi execuţiile. Această deviere comportamentală este consemnată, de asemenea, în istoria cazurilor în care s-a manifestat sindromul Stockholm. În 1974, după ce stătuse în captivitate timp de două luni, răpită fiind de către Armata de Eliberare Simbioneză, Patty Hearst a început să se implice activ în activităţile ilegale ale răpitorilor săi. A fost arestată în acelaşi timp cu aceştia şi a fost condamnată, la fel ca ei. Pedeapsa i-a fost comutată în 1979 de preşedintele Carter şi a fost absolvită de vină printr-un act de-al lui Clinton abia în 2001.

Şi mai există o diferenţă între cazurile de sindrom Stockholm clasice şi cele din presa românească: aici nu doar că victima se ataşează de călău, dar i se şi oferă ca ofrandă, într-un act suprem de sinucidere rituală. E clar că este vorba despre o boală, dar asta nu ne poate obliga să împingem îngăduinţa spre absurd. Pe tricoul „Am supravieţuit prigoanei presei din anii 2000”, pe care într-o bună zi îl voi purta cu mândrie, numele acestor oameni bolnavi, cu toată părerea de rău, nu vor apărea. Pentru simplul fapt că ei nu vor fi supravieţuit, ducându-se la fund cu tot cu agresorii pe care i-au îndrăgit peste măsură.

(Articolul de săptămâna asta din SFin)

2 comentarii

  1. belphegor

    ,,Pentru simplul fapt că ei nu vor fi supravieţuit, ducându-se la fund cu tot cu agresorii pe care i-au îndrăgit peste măsură”(copy-paste)…da Doamne!

    Răspunde

    Thumb up 0 Thumb down 0

  2. Şi asta pentru că am rămas agăţati tâmp într-un termen care a făcut o înfiorătoare carieră: mogulizarea, urmare a sinistrei adaptări şi clasificări prezidenţiale despre moguli. De-acolo sau şi de-acolo s-a plecat către o dihotomie fără logică dar mai mult decât profitabilă.
    Mi-a plăcut mult articolul.
    Toate cele bune!

    Răspunde

    Thumb up 0 Thumb down 0

Adaugă reply - Doru

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.