Vreau o țară ca marți seară!*

martiseara

Dacă e adevărat că speranța moare ultima, atunci înseamnă că eu sunt mort de miercurea trecută. Căci atunci a murit, în brațele unor politruci, speranța mea pentru schimbare. Așadar, eu trebuie să fi fost mort înanintea ei. Dar, totuși, în noaptea de marți, 3 noiembrie, speranța mea era atât de vioaie, se simțea atât de bine… Nu dădea semne de boală, respira normal, ba chiar se încălzise serios între 30.000 de oameni care mergeau pe jos prin București și voiau schimbarea întregii clase politice. La doar după 24 de ore după asta, speranța luase în cap, de la oameni de bine, o pancartă pe care scria „Jos Iohannis!”. Cică nu era voie și „Jos Iohannis!”, că doar nu e o manifestație politică. Să fi venit Arafat în persoană, miercuri pe la orele 20, și tot n-ar mai fi putut s-o resusciteze. Vineri, când speranțele multora mureau la fel de subit, după ce KWI și consilierii săi le implantaseră mortal, direct în inimă, imaginile cu așa-zișii reprezentanți ai așa-zisei societăți civile, speranța mea era de multă vreme la doi metri sub pământ.

Dar nici speranța mea și nici eu nu murim pentru prima dată.

Prima dată am murit împreună, de ciudă, în 20 mai 1990, când am văzut procentul uriaș al alegătorilor lui Ion Iliescu. După aia am murit de frică în iunie 1990, când Bucureștiul s-a acoperit cu praf de cărbune și țăndări de democrație. Am murit de indignare în 1992, când tot Iliescu și partidul lui au câștigat alegerile. Am murit de durere în 1995, în aceeași zi cu Corneliu Coposu.  Am murit de bucurie în 1996, pentru a învia și a muri de rușine în 1997, 1998, 1999 și în fiecare blestemat an al guvernării CDR. Am murit de nervi în 2000, când l-am votat pe Iliescu doar ca să nu ajungă Vadim Tudor președinte. Am murit de plăcere în 2004, când Adrian Năstase a pierdut alegerile în fața celuilalt comunist. Am murit iar, din varii motive, în 2007, în 2008, în 2009, în 2010, în 2012, în 2014 și, iată, și în 2015.

Nici măcar o singură dată n-am murit de ceea ce se numește moarte bună. Au fost morți violente, sângeroase… Nici eu și nici speranța mea nu suntem cine știe ce ținte individuale. De aia am și fost asasinați la grămadă și înhumați în gropi colective. Iar criminalii sunt liberi. Nu doar că sunt liberi, dar îi știe toată lumea, apar la televizor, țin discursuri, tipăresc afișe, bannere și panouri imense cu mutrele lor. Marți, 3 noiembrie, părea că a venit, în sfrâșit, și pentru ei, ziua judecății. Dar a apărut miercuri CSM-ul, Consiliul Superior al Mistificării, și ne-a zis tuturor că nu suntem noi în stare să judecăm acești criminali. Că fără politicieni nu se poate, că avem nevoie de acest sistem, că să stăm liniștiți pe currurile noastre. Rezolvă EI.

Au rezolvat.

Avem propunere de premier thenocrat. Dar în spatele lui, în stânga și în dreapta lui, ba uneori chiar și în fața lui stau aceiași criminali de acum două săptămâni, aceiași ucigași cu sânge rece pe care-i știm de 26 de ani. Oricât de bun la suflet și oricât de tehnocrat ar fi Dacian Cioloș, acceptând să negocieze cu Oprea, cu Dragnea, cu Gorghiu, cu Geoană, cu Blaga, cu Băsescu, cu Fenechiu și cu toți reprezentanții a ceea ce nu este altceva decât cea mai marea grupare de crimă organizată ever, devine, din start, complice. De Iohannis nu zic nimic. E și așa greu încercat după ce a pierdut o casă dobândită prin fals și uz de fals. Ca să nu mai spun că de la el i s-a tras și speranței, fie-i țărâna ușoară.

Până la urmă, în vreo altă noapte la fel de aglomerată și călduroasă, eu și speranța mea vom renaște. O facem aproape de fiecare dată. Dar, până atunci, vă vom bântui cât de des vom putea, strigându-vă cu vocile noastre tabagice:

VREAU O ȚARĂ CA MARȚI SEARĂ!

 

*Marți, 3 noiembrie 2015, în București au ieșit în stradă aproximativ 30.000 de oameni, care au străbătut orașul pe traseul Piața Universității – Piața Victoriei – Piața Palatului – Primăria Sectorului 4 – Piața Unirii – Piața Universității

Sursa foto: realitatea.net

3 comentarii

  1. Domnu’ PAH. Frumos scris. Mai, mai sa-mi dea lacrimile. Pana cand am ajuns la figura serafica a tehnocratului (ce prostie !) Ciolos obligat de viata sa faca compromisuri rusinoase. Parca si el are un dosar penal neinchis. Este cetatean roman 100% de ceva timp. Iar amicul Iohannis care perora despre coruptie saptamana trecuta cu aerul ca vorbeste in fata oglinzii de la toaleta cabinetului prezidential, tocmai a fost prins (oficial) cu rata in gura. Desigur cele de mai sus nu sunt motive pentru a iesi in strada cu zecile de mii. Trebuie sa asteptam sa mai moara cineva pentru ca altfel deranjul ar fi prea mare. In concluzie: veti mai avea parte de multe alte zile de marti seara pana cand veti invata cu adevarat, dvs si generatia dvs, semnificatia acelei ziceri devenite banale: sa faci mereu acelasi lucru si sa te astepti la rezultate diferite. Vorba d-lui „consultant politic” Guse, mult succes in continuare.

    Răspunde

    Thumb up 6 Thumb down 3

  2. Si eu vreau o tara ca marti seara!
    Si am descoperit asta dupa ce am stat o perioada in Franta si ma frapau, suparau si minunau grevele si protestele dese ale populatiei, angajatilor. Pana intr-o zi cand m-am luminat ca protestul este cel mai pur act demovratic. Deci cand mai este MARTI? Pentru ca nu mai vreau sa ma simt umilit in institutiile statului: admininistratie fiscala, posta, politie etc.

    Răspunde

    Thumb up 5 Thumb down 0

  3. „Nu exista democratie zilnica fara civism zilnic” (Ralph Nader). In cazul democratiei reprezentative votantii trebuie sa-i tina in sah in permanenta pe politicieni atat pentru ceea ce fac cat si pentru ceea ce nu fac. Ceea ce am reprosat eu „strazii” (spun strazii pentru ca daca as spune „socitetate civila” mi-ar veni in minte mutra lui Ionita si a altora ca el) este faptul ca aceasta nu stie ce sa ceara si sa urmareasca ce sa ceara inghesuindu-se de decenii sa pupe in fund securistii si fostii activisti care se declara in prezent ca fiind dreapta. „Visul american” care ne-a fost vandut noua la Europa Libera s-a nascut in perioada mandatelor presedintilor Dwight Eisenhower si Harry Truman cand intr-adevar, un profesoras de provincie putea sa-si permita sa-si ia si masina si casa fara a se indatora prea mult. Acest lucru era posibil pentru ca (la fel ca in tarile scandinave), marile averi erau taxate copios. Asta pana cand in timpul administratiilor Reagan in America si Thatcher in Europa, plutocratii si-au luat tara inapoi, controland total nu numai economicul dar si politicul. Pe astia ii sustin inconstient corporatistii de la M10 crezand ca vor fi amploiati pe viata si vor progresa pe baza de meritocratie pierzand din vedere ca regulile dure ale profitabilitatii vor face ca in jurul varstei de 40 de ani sa fie expulzati de sistem pentru a fi inlocuiti cu altii mai ieftini si mai fraieri ca ei. Un recrutator roman se plangea recent intr-o publicatie locala ca tinerii romani sufera prematur de fenomenul „burnout” (adica capoteaza la suprasolicitarile slujbei chiar daca alearga in fiecare dimineata in egari Nike). Deci omul se plangea ca nu prea sunt candidati care sa munceasca ca niste roboti. In schimb atunci cand ies in piata sunt foarte multi care gandesc ca niste roboti.

    Răspunde

    Thumb up 5 Thumb down 0

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.