Ziua Intendenței – episodul XVI

* În care Ion Iliescu intră cu adevărat în scenă.

Lumea stătea la picioarele lui Ion Iliescu, făcută țăndări. Lumea lui, la care muncise o viață. Tot sistemul de ralații construit pe vremea comuniștilor și perpetuat după 1990 se crăpase puțin în momentul în care Dragoș Constantinescu îi spusese că, de 5 ani, se conversează pe messenger cu Mihăiță, un amărât de sergent SPP, specializat în computere. Când fusese dat afară din camera secretă de conferințe a Palatului Cotroceni (CSNDPSDGUDGU), crăpătura devenise falie iar lumea lui se făcuse bucățele mici de tot în momentul în care, cărând-o cu grijă în brațe, pășise peste pragul camerei secrete. Era cât pe-aci ca președintele Emil Constantinescu s-o calce în picioare, în timp ce mergea adâncit în gânduri, dar un cot discret aplicat de aghiotantul său evitase un dezastru. Câțiva oameni din personalul palatului, care-i mai erau încă loiali, aduseseră în grabă un făraș și o mătură, strânsese lumea fostului președinte și o băgase cu greu într-o pungă de hârtie șterpelită de actualul preșdinte Constantinescu din avionul care-l adusese de la Jakarta.

Acum Ion Iliescu stătea pe trotuarul din fața palatului, ud până la piele, așteptând. Ploaia torențială înmuiase punga de hârtie, aceasta se rupsese, iar țăndările lumii sale se împrăștiaseră pe trotuar. Pe obrazul neted al prumului președinte post-revoluționar al României se scurgeau, împletite, lacrimi amare, lacrimi dulci și pârâiașe născute din apa de ploaie.

Printre tunetele ce se succedau cu viteză, fostul președinte auzi un claxon ciudat, asemănător cu cele ale clownilor de la circ. Lângă bordură trase însuși bricul Mircea pe roți, o construcție bizară și kitschoasă, din PFL, făcută pe șasiul unei Toyota Land Cruiser. Ușa de la tribord față a bizareriei se deschise, iar dinăuntru se auzi o voce tânără:

– Urcați, domnule președinte!

Ion Iliescu se aplecă, strânse din nou țăndările lumii sale, le puse în buzunare și pătrunse în interiorul luxos al bricului Mircea 4×4.

– Puteai să alegi și tu ceva mai puțin bătător la ochi! spuse, puțin îngrijorat, fostul șef de stat.

– Aș fi vrut, răspunse șoferul drăcoveniei, lungă de 20 de metri, înaltă de 25 și care-și întindea cele 19 vele sub tricolorul arborat pe cel mai înalt dintre cele 3 catarge. Aș fi vrut, dar de astăzi încolo asta este noua mea mașină de serviciu. Este mașina oficială a amiralilor României.

– De când?
– De săptămâna trecută, de când a terminat Botezatu designul. Eu sunt primul amiral care o folosește, de azi, de când am fost avansat în grad.

Căci, într-adevăr, la volan se afla Mihăiță, fost sergent la departamentul IT al SPP, avansat amiral în aceeași zi de către președintele Dragoș Constantinescu, la nervi. Vestonul noii sale uniforme, plin de acore, fireturi, lanțuri, odgoane și timone aurite, operă a aceluiași designer Cătălin Botezatu, îi venea ca turnat. Pantaloni n-avea, unforma fiind compusă doar din veston, decoltat până la buric, și boxerii de uniformă, plini de decorații, la rândul lor. În picoare avea șlapii de uniformă, roz și plini de cristale Swarovski. Amiralul, ușor stânjenit de outfit-ul lui destul de extravagant, încercă să treacă peste momentul jenant cu o întrebare retorică:

– Mergem acasă, nu? Tocmai a sunat doamna Nina și a spus că acomandat masa la Gospodăria de Partid.

– Poate să mai aștepte. A așteptat 5 ani, mai poate să aștepte o vreme. Mergem la Snagov, Mihail Sergheevici. Suntem așteptați și acolo, iar țara are prioritate.

(Episodul viitor: marți, 28 mai 2013)

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.